duminică, 1 noiembrie 2009
Discutii pe blogul Stelei Popa
Am urmarit cu profund interes “discutia” dintre Toka si The Independent… In afara atacurilor directe la persoana, neavenite si lipsite de orice noima, am intrezarit si cateva argumente sanatoase, din partea fiecaruia. Intr-adevar, comunismul a fost cel mai mare proiect al umanitatii (nerealizat, din fericire), dar in acelasi timp si cea mai mare minciuna, o incomensurabila IMPOSTURA! Sa nu facem confuzia dintre liderii care s-au perindat pe la Kremlin de-a lungul secolului si intreg poporul rus, nu toate ororile comise de URSS pot fi puse pe seama acestei natiuni. Si apoi mai e un alt fel de a-ti asuma valurile istoriei, au existat generatii fericite in Urss, anii 60′, 70′, pentru ca dincolo de inregimentarea politica (obligatorie sau nu), viata si-a urmat cursul ei firesc, viata unui om nu incape trasnpusa in nici o doctrina sau regim… Exista si un alt fel de a intelege comunismul. Imi este foarte greu sa identific Vinovatul pentru cele ce s-au intamplat in interbelic, al doilea razboi mondial si ce a urmat dupa. In acest film (bun, zic eu, cu obligatoria doza de subiectivism ) se afirma: Nazismul contesta natura biologica a omului, iar comunismul pe cea sociala, cred ca sunt explicatii simple si accesibile unei largi categorii sociale. Incerc sa ma feresc de interpretari simpliste, deseori constat ca se pune semnul egalitatii intre Nazism si Comunism, eu unul nu sunt de acord, din punctul meu de vedere Comunismul a fost mult mai pervers, daca Nazismul avea niste princiipii clare, stabilite programatic, deci mai usor de combatut/anihilat (superioritatea rasei, antisemitism), comunismul, in tentativa disperata de a-i face pe toti indivizii egali, a reusit performanta sa-i faca….dar in moarte! Pentru cine a citit Arhipelagul Gulag, stie care a fost adevarata fata a acestui regim! Ambele sisteme sunt de condamnat, insa comunismul a fost (este) o ciuma mult mai periculoasa, antidotul impotriva careia inca nu a fost descoperit. Daca ar fi sa identific un prim vinovat al declansarii celui de-al doilea razaboi , ar fi cele 19 puncte ale presedintelui Wilson, Germania a fost prea crunt pedepsita, revansismul a capatat cote neimaginabile si mai cred ca a existat si multa ipocrizie din partea fiecarei natiuni. Daca urmarim actiunile intreprinse de Germania si de Urss pana in 41, constatam ca sunt asemanatoare, Germania anexeaza Austria 37′ apoi Cehoslovacia, Urss incepe acel izbavitor razboi in Finlanda (izbavitor, pentru ca i-a pus inconfortabil in fata unui fapt implinit, armata avea imperioasa nevoie de modernizare. Sunt de acord ca suntem urmasii directi ai Urss-ului, as putea striga si eu Priviti si minunati-va! Sunt cetatean al Uniunii Sovietice! sau Jos manile murdare de pe visul copilariei mele! dar nu o s-o fac, nu am nici un motiv de a ma inchina Uniunii Sovitice, de a ma emotiona trepidant si a-i pune la picioare recunostinta mea! Unii au exclus din aceasta discutie Arbitrarul, un element vital al oricarei existente…Poate ca ma mai incearca cateodata o usoara nostalgie fata de URSS, nu sunt in stare sa-mi canalizez intreaga ura, dezaprobare, intoleranta, pentru ca, in comunism sau nu, aceasta a fost unica mea viata, cum poti sa ti-O detesti? Comunismul (si oricare alt regim totalitar) a demonstrat un fapt simplu: INFERNUL NU ESTE POSIBIL…
joi, 29 octombrie 2009
Simboluri sovietice…
Pentru cine nu stie cum arata Basarabia in ziua de azi si nu are nici cea mai vaga inchipuire despre imaginea in asamblu pe care i-ar putea-o oferi simpla calatorie in aceasta provincie, virtualul contact vizual pe care l-ar stabili, nu fara oarecare dificultati, cu siguranta i-ar provoca frisoane si in cele din urma o implacabila dezamagire… Il am in vedere aici pe Romanul din Tara, curios sa vada cu propriii ochi ce s-a mai ales din “acest mirific colt de rai”, in ce limba mai sporavaiesc bastinasii, mai au acestia din urma memorie? Basarabia musteste de simboluri sovietice si in acelasi timp antiromanesti. Daca veti trece vama prin punctul de frontiera Galati-Giurgiulesti, nici dupa vreo 800 de metri parcursi in interiourul prosperei noastre republici, veti da cu nasul chiar in teava tunului, amplasat la marginea satului, stand tantos, veghind cu demnitate la statalitatea tarisoarei noastre – un simbol derizoriu! Fiecare astfel de arma e cocotata pe un postament, pe care de obicei cineva a calchiat din rusa vreun citat sau vreo expresie, asa ca sa nu va mire daca din textul cu pricina vor lipsi verbele sau ordinea partilor de vorbire va fi cu totul una extraterestra! Urmatoarea tinta e orasul Cahul (prefer sa-i spun targ), aici gama de armament pusa la dispozitia vizuala a locuitorilor e una aproape completa – un tun, un tanc, un avion! Atractia turistica a orasului Cahul! Intreaga istorie de vreo 600-700 de ani a fost eclipsata/stearsa de maretia acestor simboluri. Detaliul cel mai important e urmatorul – toate aceste defuncte urme istorice stau cu teava/botul spre Romania, indicandu-i subtil privitorului de unde vine dusmanul!
Ma intristeaza faptul ca tinerii casatoriti au initiat (si mostenit probabil) ritualul de a se poza, in cea mai importanta zi din viata lor, in fata/pe/sub/langa aceste grotesti reminiscente sovietice! Omagiindu-le, de fapt! Cu toate ca parerea mea despre acest subiect a devenit una explicita, eu nu sunt adeptul inlaturarii, distrugerii monumentelor in cauza si explic de ce. Am impresia ca odata neutralizate s-ar pierde ceva, ar adormi veghea noastra (nu in sesul ca aceste simboluri s-au incarcat de o valoare), pur si simplu am uita ca ele au mai existat si ca au fost amplasate acolo, am pierde motivatia celor care le-au infipt pe meleagurile noastre, ne-am pierde memoria. Sa ramana unde stau, pentru ca noi si cei ce urmeaza sa intelegem cum au incercat altii sa ne falsifice istoria, sa ne mistifice trecutul, sa ramana ca niste monumente ale RUSINII! Iata de ce sunt impotriva demolarii lor! Unele din ele, care stau in locuri cheie, sa fie amplaste la periferia orasului, dar nu distruse. Sa reabilitam generatiile viitoare cu Armele lor! Iar daca cineva vrea sa construiasca monumente demne de istoria acestui neam, si care sa ne aseze in albia firescului, are toata libertatea, dar simbolurile sovietice nu trebuie sfarmate, ele sunt dovezi vii, mostre perverse, exemple de ASA NU, cu ajutorul carora Cineva a incercat sa ne modifice gena identitara…
***Eram mic, mergeam in clasa intai, devenisem octombrel (90′ in plina avant al miscarii nationale, aceste practici inca nu disparusera, abia in 91′ Moldova si-a proclamat independenta, cu voie de la militie), purtam uniforma si insigna (znaciok – tradus mot a mot – semnulet) cu gravura lui Lenin, da ma uitam cu sfasietoare dorinta la cei mai mari, ajunsi de acum pioneri, ce n-as fi dat sa am si eu o cravata rosie ca a lor, care, legata altfel, te transforma intr-un cowboy curajos, as fi cucerit orice fata, alergand pe afara, cu acea creasta rosie, umflata in vant. Da a venit Independenta si mi-a omorat Visul, atat de mult mi-am dorit sa port o cravata rosie, da te poti pune cu tavalugul istoriei, aveam sase ani, nu intelegeam mare lucru, tin minte ca mama, intr-o zi, mi-a spus mirata: e revolutie la romani, l-au dat jos pe Ceausescu (asta se intmplase cu veun an mai inainte). N-am mai apucat sa ma mandresc cu cravata mea. Dintr-o data nimeni nu mai purta insigna, nimeni nu mai purta cravata si prin 91′ toti elevii scolii am primit acordul directorului sa facem tandari monumetul lui Lenin, care an de an, cu diferite ocazii – 9mai, 7 octombrie, 25 februarie, era scaldat de flori. Baietii mai mari l-au dat jos de pe postament, l-au scos afara din scoala, prinsi de o emotie trepidanta am incins un fotbal adolescentin, avand ca balon, capul de gips al lui Lenin, dupa fiecare lovitura incasata capul (padon, balonul) se facea tot mai mic, lasa doar mici si inutile bucati in urma, pana cand nu a mai ramas nimic din el, iar pe noi ne-a invaluit o rusine nedeclarata, parca pana ieri il priveam cu admiratie si ii dadeam flori, ne incerca un usor regret. Ceva disparuse si ca sa-l parafrazez pe Vasile Ernu, ma durea acea pierdere, da nu puteam identifica obiectul pierderii…
Prin 2000, trimis de mama sa caut niste borcane prin pod, descoper o minunatie de cravata, acelasi ros aprins, doar ca putin mancata de molii, am coborat emotionat, i-am dus mamei borcanele si m-am strecurat in casa, in fata oglinzii, mi-am intins gatul, mi-am legat cravata si m-am reabilitat in fata istoriei. Visul meu se implinise!
Ma intristeaza faptul ca tinerii casatoriti au initiat (si mostenit probabil) ritualul de a se poza, in cea mai importanta zi din viata lor, in fata/pe/sub/langa aceste grotesti reminiscente sovietice! Omagiindu-le, de fapt! Cu toate ca parerea mea despre acest subiect a devenit una explicita, eu nu sunt adeptul inlaturarii, distrugerii monumentelor in cauza si explic de ce. Am impresia ca odata neutralizate s-ar pierde ceva, ar adormi veghea noastra (nu in sesul ca aceste simboluri s-au incarcat de o valoare), pur si simplu am uita ca ele au mai existat si ca au fost amplasate acolo, am pierde motivatia celor care le-au infipt pe meleagurile noastre, ne-am pierde memoria. Sa ramana unde stau, pentru ca noi si cei ce urmeaza sa intelegem cum au incercat altii sa ne falsifice istoria, sa ne mistifice trecutul, sa ramana ca niste monumente ale RUSINII! Iata de ce sunt impotriva demolarii lor! Unele din ele, care stau in locuri cheie, sa fie amplaste la periferia orasului, dar nu distruse. Sa reabilitam generatiile viitoare cu Armele lor! Iar daca cineva vrea sa construiasca monumente demne de istoria acestui neam, si care sa ne aseze in albia firescului, are toata libertatea, dar simbolurile sovietice nu trebuie sfarmate, ele sunt dovezi vii, mostre perverse, exemple de ASA NU, cu ajutorul carora Cineva a incercat sa ne modifice gena identitara…
***Eram mic, mergeam in clasa intai, devenisem octombrel (90′ in plina avant al miscarii nationale, aceste practici inca nu disparusera, abia in 91′ Moldova si-a proclamat independenta, cu voie de la militie), purtam uniforma si insigna (znaciok – tradus mot a mot – semnulet) cu gravura lui Lenin, da ma uitam cu sfasietoare dorinta la cei mai mari, ajunsi de acum pioneri, ce n-as fi dat sa am si eu o cravata rosie ca a lor, care, legata altfel, te transforma intr-un cowboy curajos, as fi cucerit orice fata, alergand pe afara, cu acea creasta rosie, umflata in vant. Da a venit Independenta si mi-a omorat Visul, atat de mult mi-am dorit sa port o cravata rosie, da te poti pune cu tavalugul istoriei, aveam sase ani, nu intelegeam mare lucru, tin minte ca mama, intr-o zi, mi-a spus mirata: e revolutie la romani, l-au dat jos pe Ceausescu (asta se intmplase cu veun an mai inainte). N-am mai apucat sa ma mandresc cu cravata mea. Dintr-o data nimeni nu mai purta insigna, nimeni nu mai purta cravata si prin 91′ toti elevii scolii am primit acordul directorului sa facem tandari monumetul lui Lenin, care an de an, cu diferite ocazii – 9mai, 7 octombrie, 25 februarie, era scaldat de flori. Baietii mai mari l-au dat jos de pe postament, l-au scos afara din scoala, prinsi de o emotie trepidanta am incins un fotbal adolescentin, avand ca balon, capul de gips al lui Lenin, dupa fiecare lovitura incasata capul (padon, balonul) se facea tot mai mic, lasa doar mici si inutile bucati in urma, pana cand nu a mai ramas nimic din el, iar pe noi ne-a invaluit o rusine nedeclarata, parca pana ieri il priveam cu admiratie si ii dadeam flori, ne incerca un usor regret. Ceva disparuse si ca sa-l parafrazez pe Vasile Ernu, ma durea acea pierdere, da nu puteam identifica obiectul pierderii…
Prin 2000, trimis de mama sa caut niste borcane prin pod, descoper o minunatie de cravata, acelasi ros aprins, doar ca putin mancata de molii, am coborat emotionat, i-am dus mamei borcanele si m-am strecurat in casa, in fata oglinzii, mi-am intins gatul, mi-am legat cravata si m-am reabilitat in fata istoriei. Visul meu se implinise!
Reflectii marginale…
Daca am sti ce se ascunde in spatele faptelor mari, cate din ele ne-ar mai inspira admiratie, respect si vorbe de lauda? Nu poti avea acces la tenebrele ascunse ale individului, decat fortandu-l sa se destainuie. Daca am cunoaste adevaratele motive, am arunca intreg oprobriul asupra impostorului! Azi am invatat cateva cuvinte noi, e bogata limba romana: siaj, clivaj, lest, soporifc, bricolaj; acum urmeaza sa le intrebuintez cu dibacie in frazele ce vor curge mai departe, sper sa-mi iasa…. unele din aceste cuvinte sunt mai usor de folosit cu sensul lor figurat, voi fi pus la adapost de orice inconvenient, asadar..
Siajul vaporului sau al navei, da de ce nu si al vietii, al ratacitului/ratacitorului – un siaj existential…
Basarabia zace de ceva vreme intr-un clivaj psihologic, nu o ia nimic, nu s-a lasat prostita nici de realismul socialist, nici de democratie, e imuna la orice medicatie, doar prostia o tine in viata, marca definitorie…Mostenirea sovietica nu reprezinta pentru noi un lest (incarcatura ce asigura mentinerea echilibrului), ci un lest (lucru nefolositor) care ne ancoreaza intr-un trecut falsificat, lipsit de memorie. Atat de bine au stiut sovieticii sa mistifice adevarul, asa incat generatiilor 70′ -80′ li s-a interpus o cortina impenetrabila, nimic despre anii 50′-60′… Dar basarabenii sunt imuni… la tot… doar propria prostie ii mai scapa de neantizare..
Stai ca mai am: soporific si bricolaj…
Atitudinea soporifica, de care Basarabia musteste pana in ultimul nucleu din mijlocul maduvei, poate fi usor explicata ( e prima replica ce mi-a venit in cap) Daca aceasta provincie ar fi un organism biologic, viu, asa ca un animal, treburile ar deveni simpliste: o operatie – unde vreti voi, pe creier, pe cord, la ficat si extirpam raul! Da nu e asa! Deloc!
Ceea ce face acum AIE, noua putere de la Chisinau, nu e decat un bricolaj, mai multe actiuni marunte, neputincioase in fond, ceva pe deasupra, exact ca la moldoveni, vorba aia – ca la noi la nimenea! Iaca’sa!
Vals! Vals!Vals!
Siajul vaporului sau al navei, da de ce nu si al vietii, al ratacitului/ratacitorului – un siaj existential…
Basarabia zace de ceva vreme intr-un clivaj psihologic, nu o ia nimic, nu s-a lasat prostita nici de realismul socialist, nici de democratie, e imuna la orice medicatie, doar prostia o tine in viata, marca definitorie…Mostenirea sovietica nu reprezinta pentru noi un lest (incarcatura ce asigura mentinerea echilibrului), ci un lest (lucru nefolositor) care ne ancoreaza intr-un trecut falsificat, lipsit de memorie. Atat de bine au stiut sovieticii sa mistifice adevarul, asa incat generatiilor 70′ -80′ li s-a interpus o cortina impenetrabila, nimic despre anii 50′-60′… Dar basarabenii sunt imuni… la tot… doar propria prostie ii mai scapa de neantizare..
Stai ca mai am: soporific si bricolaj…
Atitudinea soporifica, de care Basarabia musteste pana in ultimul nucleu din mijlocul maduvei, poate fi usor explicata ( e prima replica ce mi-a venit in cap) Daca aceasta provincie ar fi un organism biologic, viu, asa ca un animal, treburile ar deveni simpliste: o operatie – unde vreti voi, pe creier, pe cord, la ficat si extirpam raul! Da nu e asa! Deloc!
Ceea ce face acum AIE, noua putere de la Chisinau, nu e decat un bricolaj, mai multe actiuni marunte, neputincioase in fond, ceva pe deasupra, exact ca la moldoveni, vorba aia – ca la noi la nimenea! Iaca’sa!
Vals! Vals!Vals!
Romania mea I
Ieri mi-am dat juramantul de credinta fata de Romania si astfel in mod oficial am devenit cetatean roman. Sunt sincer cu mine si imi spun ca nu speram sa se intample atat de repede, tinand cont de lentoarea cu care se desfasoara orice activitate in TARA MEA! Stiam ca juramantul fusese programat in data de 15/10/2009 la ora 16.15, in incinta Institutului Magistraturii, mi-am facut planurile cu ceva timp inainte, asa ca sa-mi iasa potriveala. Mi-am pus telefonul sa sune la ora 7 dimineata, pentru ca la 8.15 aveam autobuzul spre Bucuresti si, in aceasta importanta zi, am constatat ca alarma telefonului meu e defecta, nu m-a mai trezit ea, ci am facut ochi eu singur… la 7.42. Nu am banuit vreodata ca ma pot barbieri intr-un minut, si cu apa rece! Cu o mana sa-mi inchei nasturii de la camasa, cu alta sa-mi imbrac ciorapii, si cu gandul ca de data asta, neaparat, voi avea nevoie de taxi… pana la autogara. Asa si a fost! Incaltasem pantofii noi, ca doar alergam la juramant si vreau sa va zic ca eu chiar alergam, cu geanta pe umar, dupa vreo 20 de pasi pantofii mei noi au si inceput a ma roade, cu prisosinta la stangul, aducandu-mi aminte ca mi se mai intamplase intr-o zi sa nu-mi “sune ceasul”, dar atunci nu aveam de dat nimanui nimic, nici macar un juramant, si am trecut faptul cu vederea, probabil, mi-am zis eu atunci, uitasem sa “pun” alarma. Ei, uite ca nu uitasem eu, ci ea, sa se mai declanseze, de data asta, insa am inteles, alarma telefonului meu avea ceva impotriva jurmantului! Oricum, nu e bine sa juri! E pacat!
Alergam si imi era rusine, inainte de a inchide usa in urma mea, am vrut, cu toata FIINTA, sa-i ard una telefonului de perete, da mai aveam nevoie de el in ziua cu pricina. Dupa vreo 5 minute de alergat, am gasit in statie un singur taxi, zgribulit, stropit de namol, nu am mai intrebat daca e liber sau ceva ce se obisnuiste, am sarit in el si, abia suierand ca o locomotiva, i-am zis : La gara! Ca naiba! Multe drumuri in reparatie, trafic aglomerat; am avut insa sansa sa dau peste un taximetrist mai indraznet si dupa cateva depasiri neomenesti, slalomuri de pe o banda pe alta, am ajuns la gara. Cursa a facut 9.8, i-am dat 15, s-au aprins doua luminite in ochii lui si amandoi am fost fericiti. La 8 si 15 saream in gura autobuzului, gasindu-mi un loc ferit si la adapost.
Imi place atat de mult sa merg pe strada si sa intalnesc oameni pe care sa-i recunosc ca sunt basarabeni, sunt atatea indicii, ochii in special nu mint, privirea basarabeanului/basarabencei are ceva trist, o urma de regret, o usoara neimplinire, citesc aceste semne, nu stiu de unde izvorasc si ce anume le genereaza, dar stau acolo neclintite, ca niste marci concrete ale unei vieti traite in nesiguranta…
Ne-am strans la poarta Institutului in jur de 300 de proaspeti/viitori cetateni, am adus cu noi zgomotul, graiul moldovenesc, rusa, unii imbracati la patru ace (prea putini), majoritatea la intamplare si cativa cu acele sacose negre (inconfundabile), avand imprimata stema orasului Chisinau si bineinteles calendarul… sa stie omu’ in ce zi e…. mai ales ca e toamna…sacose de o trainicie eroica, ai putea cara cu ele si nisip, o caldare cu siguranta cedeaza mai repede…
Am intrat inauntru (am fost chemati pe la 16.30 si preintampinati sa intram in sir indian, unul dupa altul), intr-un amfiteatru, cu balcon, am fost intrebati daca pozele pe care le avem la noi sunt taiate de acasa, in acel moment am simtit ca ma ia cu furnicaturi, pare-se ca nu eram singurul, ni s-au dat niste foarfece si s-au pus moldovenii pe treaba, dintr-o data 300 de moldoveni stransi intr-un amfiteatru ca sa jure si ei pe ceva,( oare la ce s-or fi gandit ceilalti cand repetau cuvintele juramantului, eu unul incercam sa ma …. emotionez.., da’ nu-mi reusea, nu stiu de ce..) au inceput sa-si soptesca : auzi bai, hai cand termini, da-mi si mie…foarfecul, cred ca asta a fost cel mai emotionant moment, pentru ca atunci fiecare se gandea ca daca nu o sa aiba fotografia bine croita, sa nu se vada marginea alba, “consulul” ii va arunca o privire cu subintelesuri, ranjindu-i printre dinti: nu ti-ai taiat fotografia, nu primesti cetatenia..
Am vazut tot felul de foarfece: fine, de dama; micut-arcuite la capat, de toate culorile si marimile, treceau de la om la om cu iuteala, pana cand toti au terminat si au rasuflat usurati. A urmat juramantul, nici 30 de secunde, unul comun, imi aduc aminte doar sfarsitul: jur sa respect legile si constitutia Romaniei! Dupa care am fost strigati cate unul, nu stiu dupa ce criterii, in nici un caz dupa ordinea alfabetica, am avut norocul sa scap printre primii, imi doream sa ies cat mai repede si sa ma plimb pe B-dul Elisabeta, impreuna cu fratele meu, Dan. Si sa caut libraria Mihai Eminescu, acolo unde cu cateva zile mai inainte, Constantin Cheianu isi lansase cartea “Sex&Perestroika”, am gasit-o la subsolul librariei (de fapt, partea cea mai importanta a acesteia), am scos din buzunar 24 de ron, am platit cu bucuria celui ce a gasit ceva important si am plecat, insa basarabenitatea mea m-a urmarit incontinuu, am iesit din librarie, cu fratemeu, cu geanta pe care o incuiasem la intrare intr-un mic “cufaras”, cu cartea pe care o asezasem in geanta si bineinteles cu … cheia de la “minigarderoba” pe care am uitat sa o mai implant in broasca…
Cu cateva clipe inainte de inceperea juramantului, un secretar (o ea) de stat ne-a tinut un scurt discurs, agreabil, inteligent, simplu in acelasi timp, avand speranta ca cererea noastra, de a obtine cetatenia, vine dintr-un imbold sincer, dintr-o pornire fireasca de a repara o eroare istorica… oare cati din cei prezenti acolo se integrau in schema coagulata de cuvintele acesteia…putini. A urmat o alta doamna, care in decursul catorva interventii a reusit performanta sa mai stalceasca limba romana, prin cateva dezacorduri .. la moda, chiar in incinta amfiteatrului…
va urma…
Alergam si imi era rusine, inainte de a inchide usa in urma mea, am vrut, cu toata FIINTA, sa-i ard una telefonului de perete, da mai aveam nevoie de el in ziua cu pricina. Dupa vreo 5 minute de alergat, am gasit in statie un singur taxi, zgribulit, stropit de namol, nu am mai intrebat daca e liber sau ceva ce se obisnuiste, am sarit in el si, abia suierand ca o locomotiva, i-am zis : La gara! Ca naiba! Multe drumuri in reparatie, trafic aglomerat; am avut insa sansa sa dau peste un taximetrist mai indraznet si dupa cateva depasiri neomenesti, slalomuri de pe o banda pe alta, am ajuns la gara. Cursa a facut 9.8, i-am dat 15, s-au aprins doua luminite in ochii lui si amandoi am fost fericiti. La 8 si 15 saream in gura autobuzului, gasindu-mi un loc ferit si la adapost.
Imi place atat de mult sa merg pe strada si sa intalnesc oameni pe care sa-i recunosc ca sunt basarabeni, sunt atatea indicii, ochii in special nu mint, privirea basarabeanului/basarabencei are ceva trist, o urma de regret, o usoara neimplinire, citesc aceste semne, nu stiu de unde izvorasc si ce anume le genereaza, dar stau acolo neclintite, ca niste marci concrete ale unei vieti traite in nesiguranta…
Ne-am strans la poarta Institutului in jur de 300 de proaspeti/viitori cetateni, am adus cu noi zgomotul, graiul moldovenesc, rusa, unii imbracati la patru ace (prea putini), majoritatea la intamplare si cativa cu acele sacose negre (inconfundabile), avand imprimata stema orasului Chisinau si bineinteles calendarul… sa stie omu’ in ce zi e…. mai ales ca e toamna…sacose de o trainicie eroica, ai putea cara cu ele si nisip, o caldare cu siguranta cedeaza mai repede…
Am intrat inauntru (am fost chemati pe la 16.30 si preintampinati sa intram in sir indian, unul dupa altul), intr-un amfiteatru, cu balcon, am fost intrebati daca pozele pe care le avem la noi sunt taiate de acasa, in acel moment am simtit ca ma ia cu furnicaturi, pare-se ca nu eram singurul, ni s-au dat niste foarfece si s-au pus moldovenii pe treaba, dintr-o data 300 de moldoveni stransi intr-un amfiteatru ca sa jure si ei pe ceva,( oare la ce s-or fi gandit ceilalti cand repetau cuvintele juramantului, eu unul incercam sa ma …. emotionez.., da’ nu-mi reusea, nu stiu de ce..) au inceput sa-si soptesca : auzi bai, hai cand termini, da-mi si mie…foarfecul, cred ca asta a fost cel mai emotionant moment, pentru ca atunci fiecare se gandea ca daca nu o sa aiba fotografia bine croita, sa nu se vada marginea alba, “consulul” ii va arunca o privire cu subintelesuri, ranjindu-i printre dinti: nu ti-ai taiat fotografia, nu primesti cetatenia..
Am vazut tot felul de foarfece: fine, de dama; micut-arcuite la capat, de toate culorile si marimile, treceau de la om la om cu iuteala, pana cand toti au terminat si au rasuflat usurati. A urmat juramantul, nici 30 de secunde, unul comun, imi aduc aminte doar sfarsitul: jur sa respect legile si constitutia Romaniei! Dupa care am fost strigati cate unul, nu stiu dupa ce criterii, in nici un caz dupa ordinea alfabetica, am avut norocul sa scap printre primii, imi doream sa ies cat mai repede si sa ma plimb pe B-dul Elisabeta, impreuna cu fratele meu, Dan. Si sa caut libraria Mihai Eminescu, acolo unde cu cateva zile mai inainte, Constantin Cheianu isi lansase cartea “Sex&Perestroika”, am gasit-o la subsolul librariei (de fapt, partea cea mai importanta a acesteia), am scos din buzunar 24 de ron, am platit cu bucuria celui ce a gasit ceva important si am plecat, insa basarabenitatea mea m-a urmarit incontinuu, am iesit din librarie, cu fratemeu, cu geanta pe care o incuiasem la intrare intr-un mic “cufaras”, cu cartea pe care o asezasem in geanta si bineinteles cu … cheia de la “minigarderoba” pe care am uitat sa o mai implant in broasca…
Cu cateva clipe inainte de inceperea juramantului, un secretar (o ea) de stat ne-a tinut un scurt discurs, agreabil, inteligent, simplu in acelasi timp, avand speranta ca cererea noastra, de a obtine cetatenia, vine dintr-un imbold sincer, dintr-o pornire fireasca de a repara o eroare istorica… oare cati din cei prezenti acolo se integrau in schema coagulata de cuvintele acesteia…putini. A urmat o alta doamna, care in decursul catorva interventii a reusit performanta sa mai stalceasca limba romana, prin cateva dezacorduri .. la moda, chiar in incinta amfiteatrului…
va urma…
Prin viata…
Creierul meu este atacat/mangaiat zilnic de tot felul de sunete, zgomote, muzici, melodii , in general de sonoritati amestecate la intamplare, haotic…Cateodata retin replici care mai apoi imi iscodesc simturile, imi pun la incercare integritatea, taria, certitudinilor mele. Azi, citind referintele critice ale romanului Nunta in cer, am ramas cu urmatoarea replica, careia incerc sa-i respir intelesul – imi placea sa ma scufund in memoria orasului- e vorba de Bucurestiul anilor 50, asiduu sovietizat, dar care nu-si putea ascunde intru totul semnele, indiciile capatate in interbelic; un ochi melancolic, cu un bun exercitiu al privirii era in stare sa le readuca la viata, sa le intoarca forma de altadata.
Literatura este o minciuna, iar acest fapt e un mare adevar! Iata paradoxul literaturii, aici stau cuibarite farmecul, atractia ei. Ma gandesc uneori ca individul care a ars Biblioteca din Alexandria nu a fost in nici un caz un netot, un ignorant sau un idiot, cu siguranta a fost un nefericit, numai un om napastuit, chinuit de ganduri arzatoarea a fost in stare sa arda memoria umanitatii. Probabil avea un mare pacat pe suflet, nu s-a exorcizat pe sine insusi, ci s-a hotarat sa stearga semnele. Cum ar fi aratat azi umanitatea daca Biblioteca ar fi ramas in viata? Nimeni nu stie… putem insa imagina cateva raspunsuri iluzorii…. am fi fost un pic mai intelepti si poate am fi evitat ororile secolului 20 si nu numai..
Herta Muller a primit anul acesta premiul Nobel pentru literatura, faptul ar trece neobservat daca autoarea n-ar avea radacini romanesti si un trecut care o mai leaga inca de Romania ceausista…
Nu am chef sa scriu nimic despre politica, despre AIE, despre istoria romanilor sau articolul 13 din subreda constitutie a Republicii Moldova…
Exista ziare, in Romania, Adevarul, Jurnalul National, care sustin o campanie de culturalizare a maselor, prin tiparirea si distribuirea in acelasi timp cu ziarul a unor opere din Literatura universala (Adevarul) si nationala (Jurnalul). In special sunt incantat de actiunea celor de la Jurnalul, care incearca sa recupereze ce e mai valoros din literatura romana si sa ne spuna cine suntem…
O sa incep Lorelei…
Literatura este o minciuna, iar acest fapt e un mare adevar! Iata paradoxul literaturii, aici stau cuibarite farmecul, atractia ei. Ma gandesc uneori ca individul care a ars Biblioteca din Alexandria nu a fost in nici un caz un netot, un ignorant sau un idiot, cu siguranta a fost un nefericit, numai un om napastuit, chinuit de ganduri arzatoarea a fost in stare sa arda memoria umanitatii. Probabil avea un mare pacat pe suflet, nu s-a exorcizat pe sine insusi, ci s-a hotarat sa stearga semnele. Cum ar fi aratat azi umanitatea daca Biblioteca ar fi ramas in viata? Nimeni nu stie… putem insa imagina cateva raspunsuri iluzorii…. am fi fost un pic mai intelepti si poate am fi evitat ororile secolului 20 si nu numai..
Herta Muller a primit anul acesta premiul Nobel pentru literatura, faptul ar trece neobservat daca autoarea n-ar avea radacini romanesti si un trecut care o mai leaga inca de Romania ceausista…
Nu am chef sa scriu nimic despre politica, despre AIE, despre istoria romanilor sau articolul 13 din subreda constitutie a Republicii Moldova…
Exista ziare, in Romania, Adevarul, Jurnalul National, care sustin o campanie de culturalizare a maselor, prin tiparirea si distribuirea in acelasi timp cu ziarul a unor opere din Literatura universala (Adevarul) si nationala (Jurnalul). In special sunt incantat de actiunea celor de la Jurnalul, care incearca sa recupereze ce e mai valoros din literatura romana si sa ne spuna cine suntem…
O sa incep Lorelei…
vineri, 18 septembrie 2009
A venit Toamna....
A venit/ a venit toamna/ acopera-mi inima cu ceva/ cu umbra unui copac/ sau mai bine/ cu umbra ta...
azi dimineata am simtit cu adevarat ca ea a venit, Toamna, aerul racoros, cu parfum de frunze pe jumatate uscate, mi-a intrat in nari, imi place aceasta tranzitie, de la un anotimp la altul, iar orice anotimp e inainte de toate miros, acest simt e cel mai rascolitor, te ajuta sa regasesti memoria un franturi evenimentiale, sa o reconstitui atat cat se poate...
Citesc "Macel in Georgia", cartea lui Dumitru Crudu, chiar daca autorul a pus foarte mult sex in ea, cred ca romanul cinsteste literatura, dincolo de acest aspect ramane arta de a scrie un roman cu vreo 5 voci narative, romanul e fantast, oniric, kafkian, ireal si totusi atat de necrutator infipt in realitate...
acum ascult Leonard Cohen - A thousand kisses deep :)
maine plec acasa, in fantasmagorica mea Basarabie, unde incep sa se mearga lucrurile catinel-catinel, a fost abolit regimul de vize impus Romaniei, asa ca veniti si prin Basarabia
Basarabia
cuvant cu patru a
pe zarile istoriei
ca o biserica cu patru turle albe
careia nu stiu cine
i-a furat CLOPOTUL...
azi dimineata am simtit cu adevarat ca ea a venit, Toamna, aerul racoros, cu parfum de frunze pe jumatate uscate, mi-a intrat in nari, imi place aceasta tranzitie, de la un anotimp la altul, iar orice anotimp e inainte de toate miros, acest simt e cel mai rascolitor, te ajuta sa regasesti memoria un franturi evenimentiale, sa o reconstitui atat cat se poate...
Citesc "Macel in Georgia", cartea lui Dumitru Crudu, chiar daca autorul a pus foarte mult sex in ea, cred ca romanul cinsteste literatura, dincolo de acest aspect ramane arta de a scrie un roman cu vreo 5 voci narative, romanul e fantast, oniric, kafkian, ireal si totusi atat de necrutator infipt in realitate...
acum ascult Leonard Cohen - A thousand kisses deep :)
maine plec acasa, in fantasmagorica mea Basarabie, unde incep sa se mearga lucrurile catinel-catinel, a fost abolit regimul de vize impus Romaniei, asa ca veniti si prin Basarabia
Basarabia
cuvant cu patru a
pe zarile istoriei
ca o biserica cu patru turle albe
careia nu stiu cine
i-a furat CLOPOTUL...
sâmbătă, 22 august 2009
August
Am redobandit cetatenia romana, eu si fratele meu, asteptarea a luat sfarsit, dar, de acum incolo, intervine o altfel de asteptare, mai grea, mai apasatoare, mai responsabila. Daca pana acum imi puteam justifica neimplinirile prin faptul ca nu detineam cetatenia romana, din acest moment nu mai am unde sa ma ascund!
August a trecut, pentru mine orice luna sfarseste dupa 20... Nu am reusit niciodata sa gasesc rostul acestei luni, nu am fost in stare s-o integrez in mecanismul meu interior, nu e nici macar o "bucata de timp" de tranzitie. August e Strainul lui Camus, e plaja goala si fierbinte, e soarele care te zapaceste si-ti da orbire. Oare care o fi rostul acestei luni? Dupa 20 ale luni, totul incepe sa capete sens, se contureaza anemic primele semne ale unui nou inceput, am deja imaginea in fata ochilor, e de acolo din Basarabia mea, priveste - mame stoarse de putere si uscate de muncile campului, cu copii de mana, luand la rand magazinele si cumparandu-le caiete, ghiozdan, pixuri. Bucuria molipsitoare din ochii copiilor, acea nerabdare puerila care le provoaca noduri in gad, transforma mamele si in acele clipe, ele isi recapata, parca, fecioria, devin sprintene, agere, au pentru ce....USOARA MAICA, USOARA/ C-AI PUTEA SA MERGI CALCAND/ PE SEMINTELE CE ZBOARA/ INTRE CERURI SI PAMANT..
Am citit "Parfumul" lui Patrick Suskind, bine scrisa, autorul e un cunoscator, e si el un maestru in arta parfumerii/literaturii. Jean Baptiste Grenouille, nascut fara miros, dar capabil sa identifice orice parfum/damf/odoare, inzestrat cu o memorie olfactiva fenomenala, va crea parfumul parfumurilor, adunat de pe trupul fecioarelor pe care le ucidea! Da, parfum de femeie!
Acum citesc "MAESTRUL SI MARGARITA", literatura rusa nu m-a dezamagit niciodata...
Imi revine pofta de carte/literatura, dupa vreo doua luni de anevoioase/zadarnice/inutile incercari... e bine...
August a trecut, pentru mine orice luna sfarseste dupa 20... Nu am reusit niciodata sa gasesc rostul acestei luni, nu am fost in stare s-o integrez in mecanismul meu interior, nu e nici macar o "bucata de timp" de tranzitie. August e Strainul lui Camus, e plaja goala si fierbinte, e soarele care te zapaceste si-ti da orbire. Oare care o fi rostul acestei luni? Dupa 20 ale luni, totul incepe sa capete sens, se contureaza anemic primele semne ale unui nou inceput, am deja imaginea in fata ochilor, e de acolo din Basarabia mea, priveste - mame stoarse de putere si uscate de muncile campului, cu copii de mana, luand la rand magazinele si cumparandu-le caiete, ghiozdan, pixuri. Bucuria molipsitoare din ochii copiilor, acea nerabdare puerila care le provoaca noduri in gad, transforma mamele si in acele clipe, ele isi recapata, parca, fecioria, devin sprintene, agere, au pentru ce....USOARA MAICA, USOARA/ C-AI PUTEA SA MERGI CALCAND/ PE SEMINTELE CE ZBOARA/ INTRE CERURI SI PAMANT..
Am citit "Parfumul" lui Patrick Suskind, bine scrisa, autorul e un cunoscator, e si el un maestru in arta parfumerii/literaturii. Jean Baptiste Grenouille, nascut fara miros, dar capabil sa identifice orice parfum/damf/odoare, inzestrat cu o memorie olfactiva fenomenala, va crea parfumul parfumurilor, adunat de pe trupul fecioarelor pe care le ucidea! Da, parfum de femeie!
Acum citesc "MAESTRUL SI MARGARITA", literatura rusa nu m-a dezamagit niciodata...
Imi revine pofta de carte/literatura, dupa vreo doua luni de anevoioase/zadarnice/inutile incercari... e bine...
marți, 14 iulie 2009
despre "nimic"
Nu am mai scris nimic pe blog de ceva vreme, probabil trebuia sa se intample ceva ca sa-mi revina cheful de a mai jongla cu cuvintele. O vizita acasa, refuz sa o numesc intoarcere,care mi-a provocat dezamagire, dezgust, tristete; e atat de saraca Basarabia noastra, si nu ma refer doar la saracia materiala, basarabenilor le lipsesc nuantele, de cele mai multe ori reusesc sa se integreze undeva in categoria bizarului si sunt catalogati ironic-afectiv ca fiind simpatici, ai naibii de simpatici! Desi de la Galati pana la Cahul nu sunt decat 60 de km, drumul pe care il fac eu de fiecare data, dus-intors, respecta cu o strictete lacoma un ritual fix: masina de ocazie, vama romaneasca - control sumar, vama moldoveneasca - niciun control, priviri banuitoare, din start esti un eventual pericol pentru statalitatea R. Moldova (daca mai si vorbesti intr-o romana perfecta), iarasi ocazie sau acele autobuze/microbuze al caror loc ar fi mai potrivit intr-un muzeu de antichitati, prafuite, murdare, zgomotoase in care urca doar oameni nenorociti/saraciti, mirosind strident/intepator a transpiratie, netunsi, nerasi, profund nefericiti (sau poate nu, daca dintotdeauna au cunoscut doar aceasta stare)
Soferul este cireasa de pe tort, tranteste usilie si asa legate cu sarma, dupa el intotdeauna se mai gaseste un loc in incinta proprietatii sale, oamenii ajung sa stea ca pestii dintr-o conserva, cata intimitate si candoare angelica, simtii fina respiratiie a babutelor din imediata vecinatate, esti strivit de fragezimea sanilor revarsati abundent din toate directiile. Atata solidaritate e greu de imaginat la alta natiune! Iar cand cobori din "mijlocul de transport" (daca mai cobori, e posibil sa ti se faca rau si tinand cont de bunavointa "driveru-lui"....) esti pentru cateva clipe (putine) foarte fericit! Si de la Cahul pana acasa mai sunt 26 de km, pe ultimii 10 ai sanse mari sa-i parcurgi pe jos, ca doar mersul e atat de sanatos!
Acum despre alegeri: mai putine partide s-au aruncat in valtoarea anticipatelor, deci sanse mai mari pentru opozitie, MAE si PNL s-au retras intre timp. Multumim Domna Pavlicenco si Domnule Petrenco! Lupu a dezertat, ramane sa vedem daca dizidenta sa e una reala sau doar strategica. Pare a fi totusi un reala....
Cetatenii nu s-au mai acordat in aceasta luna ... astept....
A aparut Contrafort mai-iunie, articole bune despre realitatea social-politica din Basarabia, paralelisme trasate intre evenimentele de aici si altele din Europa de est si poeziile Aureliei Borzin, nu auzisem de ea, mi-a atras atentia - Tangenta de cavou
am renuntat la
cunostintele noastre
comune locurile
comune traiesc
singura un
fel de imunitate
doar inmormantarile pot
sa ne mai intalneasca atunci cand
durerile personale ies
oarecum la suprafata
ochii ciocnindu-ni-se
pe fata aceluiasi
mort crizantemele
mele alaturi garoafele
sale in acelasi
cavou singura
atingere posibila..
Soferul este cireasa de pe tort, tranteste usilie si asa legate cu sarma, dupa el intotdeauna se mai gaseste un loc in incinta proprietatii sale, oamenii ajung sa stea ca pestii dintr-o conserva, cata intimitate si candoare angelica, simtii fina respiratiie a babutelor din imediata vecinatate, esti strivit de fragezimea sanilor revarsati abundent din toate directiile. Atata solidaritate e greu de imaginat la alta natiune! Iar cand cobori din "mijlocul de transport" (daca mai cobori, e posibil sa ti se faca rau si tinand cont de bunavointa "driveru-lui"....) esti pentru cateva clipe (putine) foarte fericit! Si de la Cahul pana acasa mai sunt 26 de km, pe ultimii 10 ai sanse mari sa-i parcurgi pe jos, ca doar mersul e atat de sanatos!
Acum despre alegeri: mai putine partide s-au aruncat in valtoarea anticipatelor, deci sanse mai mari pentru opozitie, MAE si PNL s-au retras intre timp. Multumim Domna Pavlicenco si Domnule Petrenco! Lupu a dezertat, ramane sa vedem daca dizidenta sa e una reala sau doar strategica. Pare a fi totusi un reala....
Cetatenii nu s-au mai acordat in aceasta luna ... astept....
A aparut Contrafort mai-iunie, articole bune despre realitatea social-politica din Basarabia, paralelisme trasate intre evenimentele de aici si altele din Europa de est si poeziile Aureliei Borzin, nu auzisem de ea, mi-a atras atentia - Tangenta de cavou
am renuntat la
cunostintele noastre
comune locurile
comune traiesc
singura un
fel de imunitate
doar inmormantarile pot
sa ne mai intalneasca atunci cand
durerile personale ies
oarecum la suprafata
ochii ciocnindu-ni-se
pe fata aceluiasi
mort crizantemele
mele alaturi garoafele
sale in acelasi
cavou singura
atingere posibila..
vineri, 26 iunie 2009
Eternitatea si o zi
Oare de ce privim filme? E si aceasta activitate o slabiciune sau doar o pasiune trecatoare? Nu putem inlatura in totalitate latura compensatorie a acesteia, vedem filme tocmai pentru ca nu vedem in viata noastra reala posibiliatea unor intamplari. Eternitatea si o zi (The eternity and a day, Palme d'or Cannes '98 si Oscar '98 - cel mai bun film strain) e un film ce nu poate fi ignorat (unii l-au considerat plictisitor) un film - poezie!
Despre ce ar putea fi vorba intr-un film, daca nu despre dragoste, nefericire (de ce niciodata nu ne iese cum vrem noi? se intreaba protagonistul-poet?) daca ar fi sa ma opresc asupra catorva teme, ele ar fi:
- conditia poetului
- exilul
- iubirea
- creatia
- moartea
Iar acum doua replici:
Timpul e un copil ce joaca zaruri pe tarm...
Ti-as spune povestea unui poet care obisnuia sa cumpere cuvinte...
Un film ce indeamna la reflectie, inteligent, abundand in simboluri si trimiteri la livresc si de ce nu la simplitatea vietii, pana la urma moartea e singura certitudine..
Poetul, plimbandu-si cainele, mi-a trezit in minte finalul "Nostalgiei" lui Tarkovsky (final/imagine odata ajunsa pe retina, ramane fixata pentru totdeauna), iar finalul Eternitatii, cu acea "carare" de scanduri spre largul marii, il pun alaturi de sfarsitul "Intoarcerii" lui Zviaghinţev
Coloana sonora a Etenitatii ii apartine lui Eleni Karaindrou -
Despre ce ar putea fi vorba intr-un film, daca nu despre dragoste, nefericire (de ce niciodata nu ne iese cum vrem noi? se intreaba protagonistul-poet?) daca ar fi sa ma opresc asupra catorva teme, ele ar fi:
- conditia poetului
- exilul
- iubirea
- creatia
- moartea
Iar acum doua replici:
Timpul e un copil ce joaca zaruri pe tarm...
Ti-as spune povestea unui poet care obisnuia sa cumpere cuvinte...
Un film ce indeamna la reflectie, inteligent, abundand in simboluri si trimiteri la livresc si de ce nu la simplitatea vietii, pana la urma moartea e singura certitudine..
Poetul, plimbandu-si cainele, mi-a trezit in minte finalul "Nostalgiei" lui Tarkovsky (final/imagine odata ajunsa pe retina, ramane fixata pentru totdeauna), iar finalul Eternitatii, cu acea "carare" de scanduri spre largul marii, il pun alaturi de sfarsitul "Intoarcerii" lui Zviaghinţev
Coloana sonora a Etenitatii ii apartine lui Eleni Karaindrou -
miercuri, 17 iunie 2009
De ce imi place ploaia...
Istoria ploii e lunga si stufoasa, hoinarind pe "coridoarele memoriei" obtin intr-o oarecare masura senzatiile pe care le traiam atunci, cand afara ploua - incet/apocaliptic/ultimativ/cu binecuvantare/ciobaneste/torential/chinuitor. Ploaia de vara, insa, isi multiplica de cateva ori aceste efecte asupra mea, dupa zile caniculare, in care doar praful domneste asemenea unui dictator feroce, lacom si fericit in a decolora nuantele, vine o ploaie si ca pensula unui pictor strengar restaureaza, improspateaza tabloul, culorile isi recapata viata si probabil asteapta urmatoarea ploaie.
Ploia e perceputa intotdeauna diferit, cel putin asa mi se pare, urbanul si rurarul s-au raportat fiecare in mod personal la acest fenomen meteorologic. Ce vreme nashpa, spune primul - Doamne, ce bine ca ploua! zice al doilea. Chiar si prezentatorii posturilor de radio au luat-o razna, cine stie, din cauza caldurii, anunta : vremea se va strica, urmeaza ploi pe arie extinsa. Oare asa sa fie? Suntem in iunie si orice ploaie e o binecuvantare, excluzand ipoteza unei calamitati. Stirea, in sine, citita la rece, nu e atat de convingatoare, dar tonul, intonatia prezentatorului tradeaza faptul ca si el se incadreaza in tagma celor - ce nashpa, ploua!
Efectul Kulesov (Alex Leo Serban - De ce vedem filme) spune ca, in Cinema, alaturarea momentelor prin montaj determina reactia spectatorului: experimentul facut cu celebrul actor Ivan Mosjukin - in care acesta, cu chipul absolut inexpresiv, era alternat in trei scene cu continut diferit - a demonstrat ca publicul "citeste" de fiecare data altceva pe un chip in functie de contiguitatea acestuia cu o secventa sau alta.
Copilaria petrecuta la tara presupune mult travaliu fizic, munca, efort, uneori pana la epuizare, dar daca intre timp vine o ploaie, ce se intampla? nu-i asa ca trebuie sa iei o pauza, nu ai cum sa umbli pe glod, ragazul obtinut, pana cand pamantul se usuca, este folosit pentru intremarea fortelor, iata de ce imi place mie ploaia. Ea, ploia, insemna pentru noi o gura de aer, in sfarsit ne mai trageam sufletul sau ne puteam juca in casa intre timp. Oficial, insa, ne justificam si noi bucuria prin ratiunile celor maturi - da va fi roada, da - o zi de vara face cat o luna de iarna, da - nu va mai fi seceta, dar in sinea noastra - DAAAA - am scapat de treaba!!!!!
Aureliu Busuioc invitat la Postul de radio Vocea Basarabiei (singurul post romanesc din Basarabia, dar care are o arie de emitere redusa) povesteste intamplarea:
(un dialog intre scriitor si vecina sa Agafita)
-Nu vreau cu românii, vreau cu ruşii, i-ar fi spus aceasta scriitorului.
- Da de ce?, a întrebat-o el.
-Apu la români dacă nu plăteai nalogul (trad. rusă-taxa) venea preceptorul şi îţi lua vaca, ori covorul de pe perete.
-Da de unde ştii tu astea, că eşti tânără?
-De la mama.
-Da mama ta unde e?, o întreabă Busuioc pe vecină.
-Apoi o murit de foame când o venit ruşii.
Situatie absurda, replcile femeii traduc idiotenia, ne - discernamantul, ca la noi la nimenea!
Troleibuzul 25, priviti acest filmulet/cantecel despre Chisinau si despre politica, despre cum sunt cantati politicienii, ar spune unii, eu ii contazic, mai degraba modalitate de asumarea a realitatii, interpretare postmodernista, vesela si ironica a unor tineri, care prin text, prin arta, cocheteaza cu lumea cotidianului sau poate ca isi asuma trecutul razand...
Ploia e perceputa intotdeauna diferit, cel putin asa mi se pare, urbanul si rurarul s-au raportat fiecare in mod personal la acest fenomen meteorologic. Ce vreme nashpa, spune primul - Doamne, ce bine ca ploua! zice al doilea. Chiar si prezentatorii posturilor de radio au luat-o razna, cine stie, din cauza caldurii, anunta : vremea se va strica, urmeaza ploi pe arie extinsa. Oare asa sa fie? Suntem in iunie si orice ploaie e o binecuvantare, excluzand ipoteza unei calamitati. Stirea, in sine, citita la rece, nu e atat de convingatoare, dar tonul, intonatia prezentatorului tradeaza faptul ca si el se incadreaza in tagma celor - ce nashpa, ploua!
Efectul Kulesov (Alex Leo Serban - De ce vedem filme) spune ca, in Cinema, alaturarea momentelor prin montaj determina reactia spectatorului: experimentul facut cu celebrul actor Ivan Mosjukin - in care acesta, cu chipul absolut inexpresiv, era alternat in trei scene cu continut diferit - a demonstrat ca publicul "citeste" de fiecare data altceva pe un chip in functie de contiguitatea acestuia cu o secventa sau alta.
Copilaria petrecuta la tara presupune mult travaliu fizic, munca, efort, uneori pana la epuizare, dar daca intre timp vine o ploaie, ce se intampla? nu-i asa ca trebuie sa iei o pauza, nu ai cum sa umbli pe glod, ragazul obtinut, pana cand pamantul se usuca, este folosit pentru intremarea fortelor, iata de ce imi place mie ploaia. Ea, ploia, insemna pentru noi o gura de aer, in sfarsit ne mai trageam sufletul sau ne puteam juca in casa intre timp. Oficial, insa, ne justificam si noi bucuria prin ratiunile celor maturi - da va fi roada, da - o zi de vara face cat o luna de iarna, da - nu va mai fi seceta, dar in sinea noastra - DAAAA - am scapat de treaba!!!!!
Aureliu Busuioc invitat la Postul de radio Vocea Basarabiei (singurul post romanesc din Basarabia, dar care are o arie de emitere redusa) povesteste intamplarea:
(un dialog intre scriitor si vecina sa Agafita)
-Nu vreau cu românii, vreau cu ruşii, i-ar fi spus aceasta scriitorului.
- Da de ce?, a întrebat-o el.
-Apu la români dacă nu plăteai nalogul (trad. rusă-taxa) venea preceptorul şi îţi lua vaca, ori covorul de pe perete.
-Da de unde ştii tu astea, că eşti tânără?
-De la mama.
-Da mama ta unde e?, o întreabă Busuioc pe vecină.
-Apoi o murit de foame când o venit ruşii.
Situatie absurda, replcile femeii traduc idiotenia, ne - discernamantul, ca la noi la nimenea!
Troleibuzul 25, priviti acest filmulet/cantecel despre Chisinau si despre politica, despre cum sunt cantati politicienii, ar spune unii, eu ii contazic, mai degraba modalitate de asumarea a realitatii, interpretare postmodernista, vesela si ironica a unor tineri, care prin text, prin arta, cocheteaza cu lumea cotidianului sau poate ca isi asuma trecutul razand...
joi, 11 iunie 2009
avem bikini - 3 la leu
Chisinaul mi-a trezit dintotdeauna admiratie, lumea de acolo imi aparea aureolata, deschisa nenumaratelor oportunitati, nu gresesc cand afirm ca acest oras e de fapt un stat in stat. Cu toate acestea, vizitasem mai intai Bucurestiul, Brasovul, Iasiul, Constanta, dar pe taramul capitalei inca nu calcasem. Aceasta atractie poate fi justificata prin prisma evenimentelor care s-au petrecut acolo, pe care orasul le-a digerat linistit, cuminte, fara graba, dar totusi intr-un ritm corect si firesc. Fiind din sud, de prin zona Cahulului, Chisnaul parea departe, intangibil, neprimitor, usor arogant fata de restul populatiei basarabene, risipita prin alte colturi ale acestei provincii. Dar toate aceste lucruri, pana la momentul primei vizite, orasul e intr-adevar marisor insa puternic ruralizat, si cand zic asa, imi trec prin minte oamenii pe care i-am intalnit, imbracati anost, cu priviri triste, de parca petreceau pe cineva pe ultimul drum. Doar multimea de pe bulevardul Stefan cel Mare iti aduce aminte ca te afli intr-o capitala a unui stat european. Ultima vizita, de acum un an, mi-a infipt in creier expresiile pe care le-am auzit din gurile oamenilor. Sa treci pe la 10 dimineata si sa vezi in fata postei o tanara fata, cu parul cret valvoi, cu ochii pierduti rataciti, mai mult slaba, stigand - "avem aur, reducere 25 la suta", ca mai apoi, pe la 3 dupa-amiaza, sa o revezi, in acelasi loc, in aceeasi ipostaza, cu aceeasi privire fixa, strigand in continuare acelasi refren, este halucinant. Daca as fi fost un strain, un necunoscator al limbii romane, ce puteam eu intelege din expresia fetei, din intonatia cuvantarii, nimic altceva decat, ajutati-ma va rog, mor de foame, vreau si eu sa fac un ban! Ce forma de a cersi!
Piata centrala radiografiaza sincer realitatea acestui oras cu nume romanesc, oameni de toate varstele, vanzatori si cumparatori, babe intolite indiferent de anotim ce-ti ofera ciorapi si otrava pentru guzgani, tarakani (gandaci) "Avem di tati." Replica din titlul postarii a fost cea mai haioasa, tinand cont ca am auzit-o din gura unui baiat de vreo 20 de ani. Am vizitat orasul de cateva ori pana acum si de fiecare data periplul s-a incheiat pe Aleea Clasicilor, peisajul e "stricat" doar de Puskin, pozitionat strategic in fata tuturor scriitorilor, eclipsandu-i intr-un anume fel, dorit de anumiti indivizi, fideli vechii ideologii. Plimbandu-ma pe Alee ma simt acasa, liber si implinit. As vrea sa cunosc/identific si orasul vechi, daca mai exista asa ceva, sunt atras de ramasite, de urme, de semne, de indiicii, care odata desoperite, pot vorbi despre un trecut, pe care trebuie sa-l cunoastem si sa ni-l asumam.
Va invit sa cititi acest fragment si sa reflectati asupra lui:
Despre Chişinău: „Un oraş straniu. Poliţişti de optsprezece ani speriaţi, mergând în grupuri de trei, camarazi în land cruisere care considerau strada proprietatea lor, indivizii din faţa poştei care făceau negoţ cu impulsurile de pe cartelele de telefon, oameni încărcaţi cu vase, adolescenţi raşi în cap, în pantaloni largi, cu privirea fixată umil în pământ, de parcă încercau să fie un soi de gangsteri cu aparenţă de franciscani timizi, domnişoare cu pântecul gol pe tocuri inumane şi ezitante, care se plimbau pe strada principală ca pe un podium internaţional, urâţite de machiaje stridente, un amestec slavo-român de frumuseţe, masculi timizi în costume de estradă şi impresia că toţi vor să pară altceva, că imită propria reprezentare a unei lumi care se află în altă parte.” (pag. 157
Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag. Prefaţă şi traducere din limba polonă de Cristina Godun. Bucureşti, RAO, 2007
Piata centrala radiografiaza sincer realitatea acestui oras cu nume romanesc, oameni de toate varstele, vanzatori si cumparatori, babe intolite indiferent de anotim ce-ti ofera ciorapi si otrava pentru guzgani, tarakani (gandaci) "Avem di tati." Replica din titlul postarii a fost cea mai haioasa, tinand cont ca am auzit-o din gura unui baiat de vreo 20 de ani. Am vizitat orasul de cateva ori pana acum si de fiecare data periplul s-a incheiat pe Aleea Clasicilor, peisajul e "stricat" doar de Puskin, pozitionat strategic in fata tuturor scriitorilor, eclipsandu-i intr-un anume fel, dorit de anumiti indivizi, fideli vechii ideologii. Plimbandu-ma pe Alee ma simt acasa, liber si implinit. As vrea sa cunosc/identific si orasul vechi, daca mai exista asa ceva, sunt atras de ramasite, de urme, de semne, de indiicii, care odata desoperite, pot vorbi despre un trecut, pe care trebuie sa-l cunoastem si sa ni-l asumam.
Va invit sa cititi acest fragment si sa reflectati asupra lui:
Despre Chişinău: „Un oraş straniu. Poliţişti de optsprezece ani speriaţi, mergând în grupuri de trei, camarazi în land cruisere care considerau strada proprietatea lor, indivizii din faţa poştei care făceau negoţ cu impulsurile de pe cartelele de telefon, oameni încărcaţi cu vase, adolescenţi raşi în cap, în pantaloni largi, cu privirea fixată umil în pământ, de parcă încercau să fie un soi de gangsteri cu aparenţă de franciscani timizi, domnişoare cu pântecul gol pe tocuri inumane şi ezitante, care se plimbau pe strada principală ca pe un podium internaţional, urâţite de machiaje stridente, un amestec slavo-român de frumuseţe, masculi timizi în costume de estradă şi impresia că toţi vor să pară altceva, că imită propria reprezentare a unei lumi care se află în altă parte.” (pag. 157
Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag. Prefaţă şi traducere din limba polonă de Cristina Godun. Bucureşti, RAO, 2007
miercuri, 10 iunie 2009
reflectii de dimineata
Am inceput sa ma trezesc mai dimineata, adica pe la 8, sa nu va mire, tinand cont ca inainte faceam ochi pe la 10, imi beau ceaiul, nici nu mai stiu, din placere sau obisnuinta, nu pot bea cafea, ca stranut si parca intru in transa. ceaiul e o mostenire ruseasca, imi aduc aminte ca acasa, atunci cand eram mici, aveam si un samovar aurit, ti se facea sete doar privindu-l. Nu cred ca exista pe lumea asta alta licoare mai tentanta decat ceaiul, atatea plante, atatea gusturi, chiar si impotent poti deveni de la ceai, dar savoarea cu care bei o cana de ceai te ajuta sa depasesti si acest gand nastrusnic. Imi place ceaiul- ceai (chiar din planta numita ceai), ceaiul de romanita (musetel), de tei (tilleul), de macies, si cam din toate ierburile ce epuizeaza acest subiect, mai ca nu am scris ca ador si ceaiul de canepa sau de boz. Ar fi cel putin curios sa bei o cana de ceai din canepa, sa ai intre degete o tigara de canepa, la urma umei canepa poate fi chiar si mestecata, dar daca vrei sa-ti redescoperi copilaria, iti poti impleti si o coronita nevinovata din aceeasi iarba, aaa dar tabloul nu e suficient, mai ai nevoie si de umbra, asa ca iti construiesti o coliba tot din canepa, cu o masuta si un scaunel pe care canepa sa stea confortabil la uscat, iar tu ca un beduin(habar n-am daca la ei creste canepa) sa refelectezi la problemele grave ale umanitatii, la conditia muritorului, la soarta natiunilor, dar din cand in cand, sa nu uiti sa mai tragi cate un fum si cate un gatisor de ceai, asa pentru revigorarea spiritului.
Ceaiul, pentru cei ce nu stiu, este bautura bauturilor, licoarea vietii, graalul gastronomieii lichide (valeu!), piatra filosofala a posibilitatilor infinite, dar nu poti bea ceai pe inima goala, sa fie clar din capul locului, ca sa nu mai discutam degeaba, ca sa poti obtine aceste efecte ai avea nevoie si de ceva "crapat", niste salam taranesc de 22 ron, o paine galmopan, ca de vatra nu prea imi place, si cel mai important - niste "zgushionca", daca ai ceai, meniul poate fi foarte usor alcatuit si ai toate sansele din lume si chiar de pe glopul pamantesc sa savurezi si sa simti gustul CEAIULUI...
Ceaiul, pentru cei ce nu stiu, este bautura bauturilor, licoarea vietii, graalul gastronomieii lichide (valeu!), piatra filosofala a posibilitatilor infinite, dar nu poti bea ceai pe inima goala, sa fie clar din capul locului, ca sa nu mai discutam degeaba, ca sa poti obtine aceste efecte ai avea nevoie si de ceva "crapat", niste salam taranesc de 22 ron, o paine galmopan, ca de vatra nu prea imi place, si cel mai important - niste "zgushionca", daca ai ceai, meniul poate fi foarte usor alcatuit si ai toate sansele din lume si chiar de pe glopul pamantesc sa savurezi si sa simti gustul CEAIULUI...
duminică, 7 iunie 2009
revenire
Am avut un scut concediu de odihna, pe care mi l-am petrecut muncind :) O saptamana acasa, in sat, acolo unde vesnicia s-a nascut (si unde, probabil isi va da si duhul - acest dicton blagian nu are nimic encomiastic, din contra). 6 zile in care am "batut stiubeile", adica am recoltat mierea de albini, o miere curata, alba si transparenta, dovada ca salcamul a fost mai bogat ca niciodata. Am inhatat si cateva ace, de fapt chiar mai multe, durerea nu mai e asa de mare, trecerea timpului ne face imuni. Imi ador satul doar pentru acest interval 15 aprilie - 15 iunie, cand nu trebuie sa mai visezi la paradis, iti dai pur si simplu seama (as scrie sama, ar fi etimologic :)) ca traiesti in el. In restul perioadelor, satul, oricat s-ar stradui, nu reuseste sa ma mai infioare, "nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc" la satul meu imi trece prin minte si alchimistul lui coelho (cartea e slabuta, dar nu pierzi nimic daca o citesti, macara de dragul simbolisticii). Comunistii nostri, desi declarau pompos ca au in buzunar mai multe voturi de aur ale opozitiei, nu au intrat in posesia niciunuia, asa ca la ALEGERI ANTICIPATE!!!!!!!!!!!!! M-a incercat un sentiment de mandrie, stiind ca opozitia nu ne-a tradat cum au facut-o altii cu 4 ani in urma, macar atat, chiar daca va pierde la anticipate, si-a pastrat obrazul curat! Ieri seara am privit o emisiune despre comunism, avant si decadere, si despre modul cum aceasta "himera" s-a fixat in glume, in bancuri, in vorbele de duh, in poante. Glumele relectau cu fidelitate realitatea acelor vremuri, iar tematica abordata era foarte variata, bancul devenise un canal de refulare, spunem glume si ne eliberam, scapam de frustrarea acumulata din pricina regimului. La ei, Europa de est, a cazut comunismul (acest craniu nu va mai surade), dar s-au stins si glumele, concomitent. Sa inteleg ca pe timpuri grele, oamenii sufera mai mult, dar si rad mai cu spor! Acum prin Basarabia circula expresia - "
vin' la mama sa te-mpusc", aluzie la "indemnul lu Zina"!
Daca oamenii ar fi ca albinile, la fel de harnici, inteligenti, punctuali, organizati si onesti, pan' la capat, viata noastra ar fi unsa cu miere si foarte dulce....
vin' la mama sa te-mpusc", aluzie la "indemnul lu Zina"!
Daca oamenii ar fi ca albinile, la fel de harnici, inteligenti, punctuali, organizati si onesti, pan' la capat, viata noastra ar fi unsa cu miere si foarte dulce....
vineri, 29 mai 2009
discoteca se amana
Am privit acest filmulet cu deosebita placere, pentru ca vrem noi sau nu, totusi, exista un specific basarabean, al simplitatii, al spontaneitatii, al replicilor directe, la tinta, fara prea mult inconjur, si de ce nu al mirarii sincere. Poate ca acet "specific" nu vine decat dintr-o saracie materiala si dintr-o "indiferenta nobila" fata de traectul propriului nostru destin. Culturalizarea maselor e un deziderat greu de indeplinit intr-o societatea profund ruralizata. Filmuletul imi aduce aminte de expresiile cu care era "alintata" literatura romana din Basarabia - pamant al florilor de parloaga, - a 5-a roata la caruta literaturii romane. Filmul e scurt, doar putin peste 4 minute, dar te simti atat de acasa, cu un Sergiu Voloc, talentat si cu o fata suficient de convingatoare, reprezentativ pentru actuala (trecuta si probabil viitoarea) situatie social-culturala din iubita noastra Basarabie.
aaaa si inca ceva, cand iesiti, nu uitati sa puneti cheia sub "chetrishica" ...
aaaa si inca ceva, cand iesiti, nu uitati sa puneti cheia sub "chetrishica" ...
marți, 26 mai 2009
muntele vrajit sau parabola existentei umane
Citesc in acest moment romanul lui Thomas Mann, stiu ca ar fi trebuit sa-l lecturez mai demult, recuperez insa, avem timp pentru toate, cine e Hans Castorp? fiecare din noi...
oricum, dupa Jocul cu margelele de sticla, Muntele e mult mai accesibil, relaxant, iti induce o stare de liniste si de impacare cu sine, esti pus in fata unei asteptari continue. nerabdator, am tras fugar cu ochiul pe pagina de final - Adio Hans Castorp, brav copil rasfatat al vietii! povestea ta s-a sfarsit.
personaj de hartie creat cu mult talent (geniu) de Th. Mann, sensibil, firav, cu o sanatate caduca, ezitant si totusi plin de viata, exact ca Oleg Iankovski in rolul sau din Nostalgia, ma pune pe ganduri, cu totii ne-am putea imbolnavii in orice clipa, bacilul bolii salasuieste in noi toti si abia asteapta sa-si intre in rol. si daca orice boala nu e decat manifestarea unei iubiri neimplinite.....
oricum, dupa Jocul cu margelele de sticla, Muntele e mult mai accesibil, relaxant, iti induce o stare de liniste si de impacare cu sine, esti pus in fata unei asteptari continue. nerabdator, am tras fugar cu ochiul pe pagina de final - Adio Hans Castorp, brav copil rasfatat al vietii! povestea ta s-a sfarsit.
personaj de hartie creat cu mult talent (geniu) de Th. Mann, sensibil, firav, cu o sanatate caduca, ezitant si totusi plin de viata, exact ca Oleg Iankovski in rolul sau din Nostalgia, ma pune pe ganduri, cu totii ne-am putea imbolnavii in orice clipa, bacilul bolii salasuieste in noi toti si abia asteapta sa-si intre in rol. si daca orice boala nu e decat manifestarea unei iubiri neimplinite.....
luni, 25 mai 2009
traim suspendati ca niste "hamsteri pe roata"..
A trecut o luna si mai bine de la evenimentele din 7 aprilie, cand primavara si-a scos mugurii identitatii cu lacomie si volupatate, de parca acest anotimp n-o mai fi calcat de mult timp prin Basarabia. E cea dintai primavara pe care am trait-o in noi insine si doar o coincidenta bizara, fugara, a facut ca afara lalelele sa-si deschida rosul petalelor (rosu ce nu are nimic a face cu comunismul, care incearca sa ne confiste si culorile, o fi si curcubeul comunist?, nu am vazut nici un curcubeu sa se lipseasca de rosu), cu firele de iarba, timide, de un verde crud, molatic (sunt iarba, mai simplu nu pot fi ..Gh. Vieru), cu mireasma inefabila, patrunzatoare a unei zile ce pare a fi una din cele 7 ale unui inceput primordial, sau chiar cu acea pasare aciuata in salciile din rapa, insistenta in cantatul ei, ca si cum ar vrea sa puna la incercare sensibilitatea fiecaruia din noi. Basarabia si vietile ei paralele sau poate lumi peste lumi amestecate la nimereala cu dibacia nevazatului, "pamant romanesc", "lacrima Romaniei", sunt sintagme pe care le-am auzit de multe ori, dar la care, totusi, revenim atunci cand edificiul nostru identitar e tinta unui cutremur provocat artificial...
joi, 16 aprilie 2009
...restul e tacere...
Am citit mai multe articole despre ce se intampla acum in Basarabia si m-am gandit sa fac o selectie a celor care mi se par "adevarate" si obiective, care recupereaza si inglobeaza evenimentele intr-un tot intreg, care diseaca faptele si intreprind radiografii "sincere" ale neputintei noastre.
Horia-Roman Patapievici: "În mod normal, evenimente precum cele din Republica Moldova de săptămâna trecută ar fi putut fi descrise prin doar două fraze: „Demonstraţiile au trezit admiraţie, iar reactivarea spiritului civic a produs speranţă. În schimb, decizia guvernului de a trece la represalii a stârnit repulsie, iar promptitudinea cu care puterea comunistă de la Chişinău a reactivat dispozitivul stalinist de represiune a produs
groază”."
Indignare ar fi trebuit să fie cuvântul de ordine. În realitate, însă, cuvântul de ordine a fost altul: o combinaţie de confuzie, ezitare, neputinţă, ruşine, incompetenţă, laşitate şi neruşinare. Fiecare din părţile implicate a contribuit cu câte o notă specifică. Puterea de la Chişinău. Nimic din ce e rău nu poate să nu fie spus, cu îndreptăţire, despre ea. Este comunistă, este coruptă, este mafiotă, este xenofobă, este aservită politicii Moscovei, îşi batjocoreşte cetăţenii, ţine ţara în înapoiere economică şi minorat politic etc. Pe scurt, evoluează în afara jocului democratic, pretextând că îl practică. Or, tocmai la acest nivel al făţărniciei s-a produs fisura care a stupefiat. Cât timp se preface că nu e viciu, viciul face, în felul său, un servil omagiu virtuţii. Deşi falsă, lumea bazată pe această regulă evoluează în orbita normalităţii. Devine însă exorbitantă atunci când viciul decide să scoată în afara legii virtutea şi să declanşeze persecutarea virtuoşilor. Prin decizia de a trece la represiune făţişă, regimul comunist de la Chişinău a abandonat, împreună cu făţărnicia, şi aparenţa legalităţii. Cetăţenii moldoveni au fost bătuţi unde erau găsiţi, iar când nu erau găsiţi unde se credea că sunt au fost vânaţi, aşa cum se vânează animalele sălbatice. Şi tot precum animalele sălbatice au fost loviţi, maltrataţi, privaţi de libertate, iar unii dintre ei, în cele din urmă, ucişi. Legalitatea democratică de faţadă a fost pe loc înlocuită cu ilegalitatea comunistă de război. Totul, în aparent paşnica Republică a Moldovei, a devenit stare de urgenţă, justiţia regulată s-a transformat în tribunal excepţional, iar poliţia menită să-i apere pe cetăţeni s-a metamorfozat în miliţie menită să-i zdrobească pe cârtitori. Cum erau depistaţi cârtitorii? Prin aceea că luaseră democraţia în serios şi îndrăzniseră să se comporte liber. Preşedintele Voronin a ieşit din straiele tătucului molatic şi a îmbrăcat fără zăbavă zalele tătucului stalinist, stăpân de fier peste o populaţie care s-a descoperit deodată supravegheată şi care, pe cale de consecinţă, a devenit, pe măsură ce arestările se înmulţeau, înspăimântată. Tot potenţialul represiv al unui regim care păruse să practice, spre hazul postmodern, un comunism de operetă a ţâşnit cu înspăimântătoare celeritate la suprafaţă, îngrozind lumea cu siguranţa cu care a ştiut să treacă de la partitura „hai să fim serioşi, suntem şi noi democratici”, la partitura „vă omorâm pe toţi, dacă nu vă băgaţi minţile în cap”. Această siguranţă ar trebui să dea de gândit, precum şi abandonarea făţărniciei. Lecţia anamorfozării puterii de la Chişinău este următoarea: nu există comunism de operetă; în ce-l priveşte, există numai violenţă cu suspendare şi represiune la pândă, cărora nu le lipseşte decât ordinul pentru a se dezlănţui. România, ţara-mamă. Reacţiile româneşti au fost marcate de ezitare, ruşine şi neputinţă. Cum puterea de la Chişinău a indicat imediat România ca instigator al protestelor propriilor săi cetăţeni, opinia publică românească a intrat fără să clipească în contradicţiile fără scăpare ale condiţiei de ţap ispăşitor. Cum Europa, de dragul Rusiei, s-a arătat dispusă să ne menţină la colţul la care ne-au pus şi ruşii, şi autorii violenţelor de la Chişinău (aprobate de Rusia), România oficială a fost condamnată la tăcere şi confuzie. A tăcut, pentru a nu fi acuzată că instigă; s-a afundat în confuzie, pentru că, faţă în faţă cu drama celor bătuţi, arestaţi şi ucişi, a descoperit ceea ce ştia de mult, dar prefera să uite ori să ascundă, că nu are o politică nici faţă de românii din Republica Moldova, nici faţă de Republica Moldova (ca stat? ca stat românesc?). Până la discursul echilibrat al preşedintelui Băsescu din parlament şi declaraţia ministrului român de externe ţinută în faţa ambasadorilor străini la Bucureşti, nu a existat nicio reacţie oficială românească. Dar nici aceste reacţii nu ţin loc de o politică românească faţă de Republica Moldova. În absenţa ei, Uniunea Europeană s-a simţit liberă să adopte fie tăcerea laşităţii, fie limba de lemn a neamestecului în treburile interne. Tăcerea cea mai suspectă a venit dinspre organizaţiile internaţionale de drepturile omului. Spre cinstea lor, 20 de organizaţii româneşti de profil au reacţionat, condamnând fără echivoc gravele încălcări ale drepturilor omului comise de guvernul comunist de la Chişinău. Dar organizaţiilor româneşti, şi din cauză că sunt văzute ca ţinând de România, le lipsesc mijloacele de a acţiona în favoarea victimelor şi de a influenţa comunitatea internaţională împotriva făptuitorilor. În schimb, organizaţiilor internaţionale de drepturile omului nu le lipsesc mijloacele, nici de a fi de faţă şi de a influenţa autorităţile moldovene, nici de a-şi folosi puternicele lobby- uri pentru a influenţa guvernele europene să acţioneze. Tăcerea lor a fost, însă, asurzitoare. Lipsa unei veritabile reacţii de solidaritate imediată a opiniei publice româneşti cu românii persecutaţi din Republica Moldova pune chestiunea nevralgică a patriotismului românesc. Dacă ne iubim ţara şi istoria, cum pretindem, de ce nu reacţionăm ideal, ca în cărţi, atunci când suntem confruntaţi cu persecuţii reale, executate împotriva fraţilor noştri, ca la carte? Dar îi simţim noi pe ei ca pe fraţii noştri? Să ne gândim adânc dacă este aşa, suferind pentru teribila suferinţa prin care trec acum semenii noştri pe care, orice s-ar spune, habar nu avem cum îi putem ajuta. Iar suferinţa noastră, neputincioasă şi confuză cum e, ne umple de ruşine şi remuşcare. În Săptămâna Patimilor. Dumnezeu să ne ierte.
ANDREI PLESU : O fantomă: comunismul
Victoria electorală a PCRM s-a obţinut, se pare, şi prin numărarea voturilor unor morţi. Împrejurarea e imens semnificativă. Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului.
Cei supăraţi pe anticomunişti se împart, în genere, în trei categorii: bătrânii comunişti, care refuză să-şi renege opţiunile de-o viaţă şi trăiesc, inerţial, din lemnul retoricii de partid; amnezicii care, hărţuiţi de greutăţi zilnice, cred că până în ’89 au trăit în paradis; şi puberii care, având despre comunism o imagine livrescă, indirectă, speculează cochet şi nărăvaş, în umbra eternei stângi occidentale, pe marginea idealurilor nobile ale unui regim, pe care, de fapt, nu l-au cunoscut. Evident, există şi numeroase sub-categorii.
Mai sunt, de pildă, câţiva băieţi pofticioşi de succes, care au înţeles repede cât de rentabil e, în lumea de azi, să-ţi califici adversarii drept „neoconservatori de dreapta”. Mai sunt şi naturile suave, pentru care comunismul e o nostalgie mai curând literară, alcătuită din suma micilor lor bucurii juvenile (îngheţata pe băţ, joia tineretului, crenvurştii de după defilare etc). Mai sunt, să nu ne sfiim să o spunem, şi proştii puri şi simpli, contragii de profesie şi minţile sucite, aşezate mereu excentric faţă de bunul-simţ şi buna-credinţă.
Ceea ce au în comun aproape toate categoriile de mai sus este ideea fixă că, de fapt, comunismul n-a existat cu adevărat. De câte ori se invocă păcatele comunismului real, tragedia milioanelor de victime ale dictaturii comuniste, malversaţiunile tuturor guvernărilor bolşevice din estul european, din câteva ţări asiatice, sau din Cuba, reacţia apologeţilor e promptă şi definitivă: acolo unde comunismul a fost la putere, el a fost un fals comunism. A „întinat” gândul bun al originilor ideologice, „s-a abătut” de la principiile infailibile, sublime, boreale ale marxism-leninismului. Marx are încă o dată dreptate: comunismul n-a fost - şi nu este - decât o stafie care bântuie Europa şi lumea. A debutat ca stafie şi a rămas stafie până în ziua de azi. Nu s-a întrupat încă, n-a fost niciodată trăit aievea. Au existat doar câteva eforturi - ratate - de a-i da corp.
Evenimentele de la Chişinău ar fi trebuit, în mod normal, să producă, în tabăra celor care înfierează anticomunismul pre-senil al „reacţionarilor”, mici cârcei metafizici, mici dubii şi reevaluări. Nu e cazul. S-a decis rapid că Voronin şi partidul său nu sunt comunişti adevăraţi, ci nişte mafioţi oarecare şi că tinerii din stradă nu au nimic cu comunismul, ci cu sărăcia, nedreptatea, corupţia etc.
Când strigă „Jos comunismul!” au în cap altceva, sau nimic. Faptul că Voronin are acelaşi discurs ca Ceauşescu, că demonstranţii sunt numiţi, ca şi răzvrătiţii din Timişoara, huligani şi vandali, că vinovaţii sunt întotdeauna „oficinele” străine, serviciile secrete ale duşmanilor, dar niciodată defectul structural al sistemului, faptul, aşadar, că oriunde e instalat, comunismul trăieşte în regimul funest al stereotipiei şi minciunii şi că are drept efect prăbuşirea economică ireversibilă, faptul, în sfârşit, că Moscova se manifestă solidar cu o putere nelegitimă, în vreme ce Occidentul ezită precaut între principii şi acomodări tactice, toate acestea nu par să conteze.
Contează spălarea încăpăţânată a viciilor evidente şi monumentalizarea unor virtuţi ireale. Victoria electorală a PCRM s-a obţinut, se pare, şi prin numărarea voturilor unor morţi. Împrejurarea e imens semnificativă. Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului. Are nevoie de susţinerea unor spectre. Iar ataşamentul tenace al unora pentru idealurile lui „de veacuri” şi pentru „viitorul lui de aur” e o formă de necrofilie.
VASILE GARNET : „Copii de suflet” ai regimului Voronin
Nu are mai mult de 17-18 ani. Slab, uscăţiv, ras în cap sau tuns foarte scurt, cu pomeţii obrajilor supţi, privire de animal încolţit – şi-o ascunde mai ales când e pus să răspundă la nişte întrebări, pe care ar vrea să le evite cu orice preţ. În noiembrie 2008 purta o canadiană, cu un guler de blană ataşat, şi a fost – surprins de camera de filmat – în grupul provocatorilor care au bruiat mitingurile de protest organizate de două partide democratice – Alianţa Moldova Noastră şi Partidul Liberal Democrat din Moldova. Şi pentru că fluieratul şi injuriile la adresa organizatorilor acelor mitinguri nu erau de ajuns, individul spunea, într-o română abia inteligibilă, în flash-interviuri acordate televiziunilor aflate în serviciul puterii, că participă la mitinguri pentru că este plătit de partidele democratice. Rostea diverse sume de bani şi încheia invariabil cu „Jos comuniştii!”
În 7 aprilie 2009 personajul iese din nou în evidenţă. Zecile de telefoane, aparate foto şi camere de filmat l-au fixat pe „retina” lor, alergând de colo-colo, între sediile Preşedinţiei şi a Parlamentului, într-un tricou galben aprins, uşor de reperat în mulţime, purtând tenişi şi pantaloni scurtaţi mai jos de genunchi. Avea rucsac în spate şi un tricolor desenat pe obraji, c-ai fi zis că era un suporter al naţionalei de fotbal a României. Până ieri, 13 aprilie, când Ministerul de Interne moldovean a acceptat să-i divulge identitatea în cadrul unui aşa-zis interviu difuzat la EU TV, postul creştin-democratului Iurie Roşca, fostul şef al „opoziţiei constructive” din vechiul parlament, nimeni nu-i ştia numele. Acum numele său e un bun public: Ion Galaţchi. Este adolescentul care a reuşit uluitoarea performanţă să arboreze steagurile României şi ale Uniunii Europene pe acoperişul Parlamentului şi în vârful clădirii-turn a Preşedinţiei, în toiul protestelor anticomuniste, degenerate în acte de violenţă, din 7 aprilie. O operaţiune complexă, care ar fi cerut o dexteritate neobişnuită, de „Batman” hollywoodian, şi lungi şi obositoare ore de antrenament, în condiţii dure, de cantonament, a fost realizată de acest fals „Gavroche” al revoluţiei basarabene în cel mult o oră, fără eforturi vizibile şi fără rezistenţa forţelor de ordine, care l-au primit, se pare, ca pe unul de-al lor, oferindu-i întreaga asistenţă pentru a-şi duce la îndeplinire „nobilul” gest. Întrebat de reporter, Ion Galaţchi spune – parcă recitând un text învăţat pe dinafară – că a urcat pe acoperişurile celor două clădiri şi a arborat steagurile doar pentru a „linişti masele şi a opri distrugerea clădirilor”. Surprinzător, tânărul care are evidente probleme în a rosti în română o frază coerentă, se referă la „psihologia maselor” ca un doctorand în ştiinţe sociale. Dar ceea ce trebuie să se reţină, ne sugerează tânărul „revoluţionar”, ghidat de reporter, este că iniţiativa îi aparţine lui şi colegului său – Dragoş Musteaţă –, şi că poliţia şi serviciile secrete nu sunt implicate în scenariu, aşa cum au sugerat partidele de opoziţie şi presa democratică. Adică, ei doi au gândit totul, au „cizelat ideea” – expresia le aparţine –, iar cu cei care apărau (trebuiau să apere) instituţiile statului – securişti şi poliţişti, pur şi simplu „s-au înţeles”, „au negociat”.
Acest individ cu tricou galben, care a devenit vedetă pe youtube (Yellow Boy), a fost căutat cu insistenţă de presa independentă în ultimele zile şi ignorat cu un straniu dezinteres de către poliţie, care, între timp săltase din stradă, răpise de la orele de curs şi din camerele de cămin sute de tineri, sub acuzaţia de participare la „lovitura de stat” din 7 aprilie. Pe aceştia din urmă i-a maltratat, i-a torturat, i-a obligat să semneze nişte hârtii fără a-i lăsa să le citească, le-a interzis să-şi contacteze părinţii sau rudele, i-a judecat sumar, în stilul proceselor staliniste, chiar în incinta comisariatelor de poliţie, fără martori, fără dreptul de a-şi susţine nevinovăţia. Despre supliciul acestor tineri aflăm din relatările colegilor lor eliberaţi, dar aflaţi sub consemn să nu părăsească oraşul sau chiar propria locuinţă, pentru că ancheta continuă.
Guvernarea comunistă a împânzit Moldova, urmând modelul rusesc, al lui Putin, cu agenţi în civil, mai vârstnici sau mai tineri, precum pare a fi (până la proba contrarie) acest „Ion Galaţchi”, despre care sper să aflăm mai multe în zilele ce urmează. Îndoctrinaţi, violenţi, fideli tătucului Voronin, care i-a cules din toate mediile sociale, i-a instruit sumar, le-a înmânat carnetul de comsomolist şi le-a pus în mână „catehismul” luptei împotriva imperialismului românesc. Aceşti adolescenţi înrăiţi şi dezarticulaţi în vorbire şi gândire sunt copiii de suflet ai regimului Voronin, toţi ceilalţi – tinerii instruiţi, cu aspiraţii europene, care au protestat paşnic împotriva fraudării alegerilor şi împotriva unui regim comunist anacronic şi cleptoman – sunt consideraţi duşmani ai statalităţii, nepatrioţi, agresori, agenţi ai serviciilor străine, bandiţi, urmaşi ai lui Antonescu, fascişti… Sunt cuvintele iresponabile cu care un preşedinte de ţară (cu mandatul expirat) şi-a gratulat generaţia de mâine a ţării, fără s-o asculte şi fără să încerce un dialog cu ea. Sunt acuzaţii halucinante, rostite pentru a se camufla o diversiune, pusă în scenă de comunişti, cu singurul scop de a se menţine la putere. Oricum, indiferent de ce ar mai putea să urmeze, după acest aprilie 2009 Basarabia nu va mai fi aceeaşi de până acum.
Un comentariu pentru revista Observator cultural, Bucureşti
Horia-Roman Patapievici: "În mod normal, evenimente precum cele din Republica Moldova de săptămâna trecută ar fi putut fi descrise prin doar două fraze: „Demonstraţiile au trezit admiraţie, iar reactivarea spiritului civic a produs speranţă. În schimb, decizia guvernului de a trece la represalii a stârnit repulsie, iar promptitudinea cu care puterea comunistă de la Chişinău a reactivat dispozitivul stalinist de represiune a produs
groază”."
Indignare ar fi trebuit să fie cuvântul de ordine. În realitate, însă, cuvântul de ordine a fost altul: o combinaţie de confuzie, ezitare, neputinţă, ruşine, incompetenţă, laşitate şi neruşinare. Fiecare din părţile implicate a contribuit cu câte o notă specifică. Puterea de la Chişinău. Nimic din ce e rău nu poate să nu fie spus, cu îndreptăţire, despre ea. Este comunistă, este coruptă, este mafiotă, este xenofobă, este aservită politicii Moscovei, îşi batjocoreşte cetăţenii, ţine ţara în înapoiere economică şi minorat politic etc. Pe scurt, evoluează în afara jocului democratic, pretextând că îl practică. Or, tocmai la acest nivel al făţărniciei s-a produs fisura care a stupefiat. Cât timp se preface că nu e viciu, viciul face, în felul său, un servil omagiu virtuţii. Deşi falsă, lumea bazată pe această regulă evoluează în orbita normalităţii. Devine însă exorbitantă atunci când viciul decide să scoată în afara legii virtutea şi să declanşeze persecutarea virtuoşilor. Prin decizia de a trece la represiune făţişă, regimul comunist de la Chişinău a abandonat, împreună cu făţărnicia, şi aparenţa legalităţii. Cetăţenii moldoveni au fost bătuţi unde erau găsiţi, iar când nu erau găsiţi unde se credea că sunt au fost vânaţi, aşa cum se vânează animalele sălbatice. Şi tot precum animalele sălbatice au fost loviţi, maltrataţi, privaţi de libertate, iar unii dintre ei, în cele din urmă, ucişi. Legalitatea democratică de faţadă a fost pe loc înlocuită cu ilegalitatea comunistă de război. Totul, în aparent paşnica Republică a Moldovei, a devenit stare de urgenţă, justiţia regulată s-a transformat în tribunal excepţional, iar poliţia menită să-i apere pe cetăţeni s-a metamorfozat în miliţie menită să-i zdrobească pe cârtitori. Cum erau depistaţi cârtitorii? Prin aceea că luaseră democraţia în serios şi îndrăzniseră să se comporte liber. Preşedintele Voronin a ieşit din straiele tătucului molatic şi a îmbrăcat fără zăbavă zalele tătucului stalinist, stăpân de fier peste o populaţie care s-a descoperit deodată supravegheată şi care, pe cale de consecinţă, a devenit, pe măsură ce arestările se înmulţeau, înspăimântată. Tot potenţialul represiv al unui regim care păruse să practice, spre hazul postmodern, un comunism de operetă a ţâşnit cu înspăimântătoare celeritate la suprafaţă, îngrozind lumea cu siguranţa cu care a ştiut să treacă de la partitura „hai să fim serioşi, suntem şi noi democratici”, la partitura „vă omorâm pe toţi, dacă nu vă băgaţi minţile în cap”. Această siguranţă ar trebui să dea de gândit, precum şi abandonarea făţărniciei. Lecţia anamorfozării puterii de la Chişinău este următoarea: nu există comunism de operetă; în ce-l priveşte, există numai violenţă cu suspendare şi represiune la pândă, cărora nu le lipseşte decât ordinul pentru a se dezlănţui. România, ţara-mamă. Reacţiile româneşti au fost marcate de ezitare, ruşine şi neputinţă. Cum puterea de la Chişinău a indicat imediat România ca instigator al protestelor propriilor săi cetăţeni, opinia publică românească a intrat fără să clipească în contradicţiile fără scăpare ale condiţiei de ţap ispăşitor. Cum Europa, de dragul Rusiei, s-a arătat dispusă să ne menţină la colţul la care ne-au pus şi ruşii, şi autorii violenţelor de la Chişinău (aprobate de Rusia), România oficială a fost condamnată la tăcere şi confuzie. A tăcut, pentru a nu fi acuzată că instigă; s-a afundat în confuzie, pentru că, faţă în faţă cu drama celor bătuţi, arestaţi şi ucişi, a descoperit ceea ce ştia de mult, dar prefera să uite ori să ascundă, că nu are o politică nici faţă de românii din Republica Moldova, nici faţă de Republica Moldova (ca stat? ca stat românesc?). Până la discursul echilibrat al preşedintelui Băsescu din parlament şi declaraţia ministrului român de externe ţinută în faţa ambasadorilor străini la Bucureşti, nu a existat nicio reacţie oficială românească. Dar nici aceste reacţii nu ţin loc de o politică românească faţă de Republica Moldova. În absenţa ei, Uniunea Europeană s-a simţit liberă să adopte fie tăcerea laşităţii, fie limba de lemn a neamestecului în treburile interne. Tăcerea cea mai suspectă a venit dinspre organizaţiile internaţionale de drepturile omului. Spre cinstea lor, 20 de organizaţii româneşti de profil au reacţionat, condamnând fără echivoc gravele încălcări ale drepturilor omului comise de guvernul comunist de la Chişinău. Dar organizaţiilor româneşti, şi din cauză că sunt văzute ca ţinând de România, le lipsesc mijloacele de a acţiona în favoarea victimelor şi de a influenţa comunitatea internaţională împotriva făptuitorilor. În schimb, organizaţiilor internaţionale de drepturile omului nu le lipsesc mijloacele, nici de a fi de faţă şi de a influenţa autorităţile moldovene, nici de a-şi folosi puternicele lobby- uri pentru a influenţa guvernele europene să acţioneze. Tăcerea lor a fost, însă, asurzitoare. Lipsa unei veritabile reacţii de solidaritate imediată a opiniei publice româneşti cu românii persecutaţi din Republica Moldova pune chestiunea nevralgică a patriotismului românesc. Dacă ne iubim ţara şi istoria, cum pretindem, de ce nu reacţionăm ideal, ca în cărţi, atunci când suntem confruntaţi cu persecuţii reale, executate împotriva fraţilor noştri, ca la carte? Dar îi simţim noi pe ei ca pe fraţii noştri? Să ne gândim adânc dacă este aşa, suferind pentru teribila suferinţa prin care trec acum semenii noştri pe care, orice s-ar spune, habar nu avem cum îi putem ajuta. Iar suferinţa noastră, neputincioasă şi confuză cum e, ne umple de ruşine şi remuşcare. În Săptămâna Patimilor. Dumnezeu să ne ierte.
ANDREI PLESU : O fantomă: comunismul
Victoria electorală a PCRM s-a obţinut, se pare, şi prin numărarea voturilor unor morţi. Împrejurarea e imens semnificativă. Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului.
Cei supăraţi pe anticomunişti se împart, în genere, în trei categorii: bătrânii comunişti, care refuză să-şi renege opţiunile de-o viaţă şi trăiesc, inerţial, din lemnul retoricii de partid; amnezicii care, hărţuiţi de greutăţi zilnice, cred că până în ’89 au trăit în paradis; şi puberii care, având despre comunism o imagine livrescă, indirectă, speculează cochet şi nărăvaş, în umbra eternei stângi occidentale, pe marginea idealurilor nobile ale unui regim, pe care, de fapt, nu l-au cunoscut. Evident, există şi numeroase sub-categorii.
Mai sunt, de pildă, câţiva băieţi pofticioşi de succes, care au înţeles repede cât de rentabil e, în lumea de azi, să-ţi califici adversarii drept „neoconservatori de dreapta”. Mai sunt şi naturile suave, pentru care comunismul e o nostalgie mai curând literară, alcătuită din suma micilor lor bucurii juvenile (îngheţata pe băţ, joia tineretului, crenvurştii de după defilare etc). Mai sunt, să nu ne sfiim să o spunem, şi proştii puri şi simpli, contragii de profesie şi minţile sucite, aşezate mereu excentric faţă de bunul-simţ şi buna-credinţă.
Ceea ce au în comun aproape toate categoriile de mai sus este ideea fixă că, de fapt, comunismul n-a existat cu adevărat. De câte ori se invocă păcatele comunismului real, tragedia milioanelor de victime ale dictaturii comuniste, malversaţiunile tuturor guvernărilor bolşevice din estul european, din câteva ţări asiatice, sau din Cuba, reacţia apologeţilor e promptă şi definitivă: acolo unde comunismul a fost la putere, el a fost un fals comunism. A „întinat” gândul bun al originilor ideologice, „s-a abătut” de la principiile infailibile, sublime, boreale ale marxism-leninismului. Marx are încă o dată dreptate: comunismul n-a fost - şi nu este - decât o stafie care bântuie Europa şi lumea. A debutat ca stafie şi a rămas stafie până în ziua de azi. Nu s-a întrupat încă, n-a fost niciodată trăit aievea. Au existat doar câteva eforturi - ratate - de a-i da corp.
Evenimentele de la Chişinău ar fi trebuit, în mod normal, să producă, în tabăra celor care înfierează anticomunismul pre-senil al „reacţionarilor”, mici cârcei metafizici, mici dubii şi reevaluări. Nu e cazul. S-a decis rapid că Voronin şi partidul său nu sunt comunişti adevăraţi, ci nişte mafioţi oarecare şi că tinerii din stradă nu au nimic cu comunismul, ci cu sărăcia, nedreptatea, corupţia etc.
Când strigă „Jos comunismul!” au în cap altceva, sau nimic. Faptul că Voronin are acelaşi discurs ca Ceauşescu, că demonstranţii sunt numiţi, ca şi răzvrătiţii din Timişoara, huligani şi vandali, că vinovaţii sunt întotdeauna „oficinele” străine, serviciile secrete ale duşmanilor, dar niciodată defectul structural al sistemului, faptul, aşadar, că oriunde e instalat, comunismul trăieşte în regimul funest al stereotipiei şi minciunii şi că are drept efect prăbuşirea economică ireversibilă, faptul, în sfârşit, că Moscova se manifestă solidar cu o putere nelegitimă, în vreme ce Occidentul ezită precaut între principii şi acomodări tactice, toate acestea nu par să conteze.
Contează spălarea încăpăţânată a viciilor evidente şi monumentalizarea unor virtuţi ireale. Victoria electorală a PCRM s-a obţinut, se pare, şi prin numărarea voturilor unor morţi. Împrejurarea e imens semnificativă. Comunismul nu se poate bizui pe o majoritate a viului. Are nevoie de susţinerea unor spectre. Iar ataşamentul tenace al unora pentru idealurile lui „de veacuri” şi pentru „viitorul lui de aur” e o formă de necrofilie.
VASILE GARNET : „Copii de suflet” ai regimului Voronin
Nu are mai mult de 17-18 ani. Slab, uscăţiv, ras în cap sau tuns foarte scurt, cu pomeţii obrajilor supţi, privire de animal încolţit – şi-o ascunde mai ales când e pus să răspundă la nişte întrebări, pe care ar vrea să le evite cu orice preţ. În noiembrie 2008 purta o canadiană, cu un guler de blană ataşat, şi a fost – surprins de camera de filmat – în grupul provocatorilor care au bruiat mitingurile de protest organizate de două partide democratice – Alianţa Moldova Noastră şi Partidul Liberal Democrat din Moldova. Şi pentru că fluieratul şi injuriile la adresa organizatorilor acelor mitinguri nu erau de ajuns, individul spunea, într-o română abia inteligibilă, în flash-interviuri acordate televiziunilor aflate în serviciul puterii, că participă la mitinguri pentru că este plătit de partidele democratice. Rostea diverse sume de bani şi încheia invariabil cu „Jos comuniştii!”
În 7 aprilie 2009 personajul iese din nou în evidenţă. Zecile de telefoane, aparate foto şi camere de filmat l-au fixat pe „retina” lor, alergând de colo-colo, între sediile Preşedinţiei şi a Parlamentului, într-un tricou galben aprins, uşor de reperat în mulţime, purtând tenişi şi pantaloni scurtaţi mai jos de genunchi. Avea rucsac în spate şi un tricolor desenat pe obraji, c-ai fi zis că era un suporter al naţionalei de fotbal a României. Până ieri, 13 aprilie, când Ministerul de Interne moldovean a acceptat să-i divulge identitatea în cadrul unui aşa-zis interviu difuzat la EU TV, postul creştin-democratului Iurie Roşca, fostul şef al „opoziţiei constructive” din vechiul parlament, nimeni nu-i ştia numele. Acum numele său e un bun public: Ion Galaţchi. Este adolescentul care a reuşit uluitoarea performanţă să arboreze steagurile României şi ale Uniunii Europene pe acoperişul Parlamentului şi în vârful clădirii-turn a Preşedinţiei, în toiul protestelor anticomuniste, degenerate în acte de violenţă, din 7 aprilie. O operaţiune complexă, care ar fi cerut o dexteritate neobişnuită, de „Batman” hollywoodian, şi lungi şi obositoare ore de antrenament, în condiţii dure, de cantonament, a fost realizată de acest fals „Gavroche” al revoluţiei basarabene în cel mult o oră, fără eforturi vizibile şi fără rezistenţa forţelor de ordine, care l-au primit, se pare, ca pe unul de-al lor, oferindu-i întreaga asistenţă pentru a-şi duce la îndeplinire „nobilul” gest. Întrebat de reporter, Ion Galaţchi spune – parcă recitând un text învăţat pe dinafară – că a urcat pe acoperişurile celor două clădiri şi a arborat steagurile doar pentru a „linişti masele şi a opri distrugerea clădirilor”. Surprinzător, tânărul care are evidente probleme în a rosti în română o frază coerentă, se referă la „psihologia maselor” ca un doctorand în ştiinţe sociale. Dar ceea ce trebuie să se reţină, ne sugerează tânărul „revoluţionar”, ghidat de reporter, este că iniţiativa îi aparţine lui şi colegului său – Dragoş Musteaţă –, şi că poliţia şi serviciile secrete nu sunt implicate în scenariu, aşa cum au sugerat partidele de opoziţie şi presa democratică. Adică, ei doi au gândit totul, au „cizelat ideea” – expresia le aparţine –, iar cu cei care apărau (trebuiau să apere) instituţiile statului – securişti şi poliţişti, pur şi simplu „s-au înţeles”, „au negociat”.
Acest individ cu tricou galben, care a devenit vedetă pe youtube (Yellow Boy), a fost căutat cu insistenţă de presa independentă în ultimele zile şi ignorat cu un straniu dezinteres de către poliţie, care, între timp săltase din stradă, răpise de la orele de curs şi din camerele de cămin sute de tineri, sub acuzaţia de participare la „lovitura de stat” din 7 aprilie. Pe aceştia din urmă i-a maltratat, i-a torturat, i-a obligat să semneze nişte hârtii fără a-i lăsa să le citească, le-a interzis să-şi contacteze părinţii sau rudele, i-a judecat sumar, în stilul proceselor staliniste, chiar în incinta comisariatelor de poliţie, fără martori, fără dreptul de a-şi susţine nevinovăţia. Despre supliciul acestor tineri aflăm din relatările colegilor lor eliberaţi, dar aflaţi sub consemn să nu părăsească oraşul sau chiar propria locuinţă, pentru că ancheta continuă.
Guvernarea comunistă a împânzit Moldova, urmând modelul rusesc, al lui Putin, cu agenţi în civil, mai vârstnici sau mai tineri, precum pare a fi (până la proba contrarie) acest „Ion Galaţchi”, despre care sper să aflăm mai multe în zilele ce urmează. Îndoctrinaţi, violenţi, fideli tătucului Voronin, care i-a cules din toate mediile sociale, i-a instruit sumar, le-a înmânat carnetul de comsomolist şi le-a pus în mână „catehismul” luptei împotriva imperialismului românesc. Aceşti adolescenţi înrăiţi şi dezarticulaţi în vorbire şi gândire sunt copiii de suflet ai regimului Voronin, toţi ceilalţi – tinerii instruiţi, cu aspiraţii europene, care au protestat paşnic împotriva fraudării alegerilor şi împotriva unui regim comunist anacronic şi cleptoman – sunt consideraţi duşmani ai statalităţii, nepatrioţi, agresori, agenţi ai serviciilor străine, bandiţi, urmaşi ai lui Antonescu, fascişti… Sunt cuvintele iresponabile cu care un preşedinte de ţară (cu mandatul expirat) şi-a gratulat generaţia de mâine a ţării, fără s-o asculte şi fără să încerce un dialog cu ea. Sunt acuzaţii halucinante, rostite pentru a se camufla o diversiune, pusă în scenă de comunişti, cu singurul scop de a se menţine la putere. Oricum, indiferent de ce ar mai putea să urmeze, după acest aprilie 2009 Basarabia nu va mai fi aceeaşi de până acum.
Un comentariu pentru revista Observator cultural, Bucureşti
duminică, 12 aprilie 2009
Dictatura, Teroare, Frica = Comunism
Sunt atat de scarbit, de oripilat, de ce se intampla in aceste zile in Basarabia, ca am ramas fara cuvinte,(au ei suficiente gloante in schimb). Nu credeam ca se poate ajunge pana la o asemenea tensiune, evenimentele petrecute si cele ce, probabil, vor urma, demonstreaza inca o data ca "bacilul ciumei nu moare si nu dispare vreodata, ca el poate sa stea timp de zeci de ani adormit in mobile si rufarie, ca el asteapta cu rabdare in odai, in pivnite, in lazi, in batiste si in hartoage si ca poate sa vina o zi cand, spre nenorocirea si invatatura oamenilor, ciuma isi va trezi sobolanii si-i va trimite sa moara intr-o cetate fericita."
Asistam cu stupoare la o noua farsa regizata genial de Mark Tkaciuk, "eminenta cenusie" din spatele lui Voronin si PCRM, chiar si Constantin Cheianu, dramaturgul, il "invidiaza" si ii "recunoste" meritul desavarsit in a imagina lovituri de stat si a le pune "cuminte" pe spinarea opozitiei basarabene.
O sa revin.....
Asistam cu stupoare la o noua farsa regizata genial de Mark Tkaciuk, "eminenta cenusie" din spatele lui Voronin si PCRM, chiar si Constantin Cheianu, dramaturgul, il "invidiaza" si ii "recunoste" meritul desavarsit in a imagina lovituri de stat si a le pune "cuminte" pe spinarea opozitiei basarabene.
O sa revin.....
luni, 6 aprilie 2009
bessarabia kuda?
Domnule V. Garnet, sunt atat de dezamagit, ma doare sufletul, chiar credeam ca de data asta se putea schimba ceva, este atat de trist, de atatea ori imi spuneam ca Basarabia ramane in profunzimea ei - romaneasca, dar de cate alegeri mai avem nevoie, cati ani trebuie sa mai treaca? As fi putut sa votez la Bucuresti, dar m-am dus acasa, in sat, si cand am aflat cum s-a votat, ce au preferat consatenii mei, am trait o mare deziluzie. Ei sunt atat de dezinformati, au acces doar la m1, nit si radio Moldova, nu sunt capabili sa discearna, sa judece coerent. Circulau tot soiul de zvonuri, sa nu voteze pe democrati ca va fi iar razboi si se va face unirea cu romanii. Este traumatizant. Incerc sa gasesc si partile bune, dar ce se mai poate spune. Acum sunt la Galati si ma suna colegii mei romani, sunt nedumeriti, ma intreaba ce s-a intamplat, cum de e posibila revigorarea comunismului. In Basarabia comunismul nu e decat o eticheta, in spatele careia stau ascunsi confortabil Ei, cei mai mari proprietari si afaceristi. Sunt atatea paradoxuri, basarabeni nemultumiti, dar voteaza tot pe comunisti. Sunt amarat, mi-i lehamite si imi este rusine. cu totii suntem vinovati, chiar si cei care au ales altceva decat pcrm. In satul meu primarul e comunist, padurarul e comunist, nici in Chisinau nu vezi asemenea jeep-uri ca ale lor, i-au amenintat pe oameni ca nu isi vor mai primi pensiile si salariile. Si asta nu e tot. Am ramas stupefiat ascultand declaratia lui voronin “eu nu cunosc limba romana, eu vorbesc moldoveneste”, e un afront, o jignire aduse romanilor basarabeni!La aflarea primelor estimari,Mama, satula si ea de comunism si de mutra lui voronin, a gasit solutia salvatoare - “dragul mamei, ne facem si noi comunisti”….
Si raspunsul:
@talex si eu sunt trist si dezamagit. descrierea pe care o faceti la tara cade perfect pe ceea ce am vazut - de atatea ori - si eu. lumea e dezinformata, terorizata… cu alte cuvinte, mai e mult pana la o revelatie. “poporul ales” a ratacit 40 de ani prin pustiu, basarabenii sunt, cred, la jumatatea drumului. ce bine ar fi sa gresesc.
Si raspunsul:
@talex si eu sunt trist si dezamagit. descrierea pe care o faceti la tara cade perfect pe ceea ce am vazut - de atatea ori - si eu. lumea e dezinformata, terorizata… cu alte cuvinte, mai e mult pana la o revelatie. “poporul ales” a ratacit 40 de ani prin pustiu, basarabenii sunt, cred, la jumatatea drumului. ce bine ar fi sa gresesc.
duminică, 29 martie 2009
Mihalkov
Am o pasiune pentru filmele lui Mihalkov, privisem "12", cel mai recent film al regizorului rus si ramasesem multumit, citisem undeva prin "Contrafort" o cronicheta (asa a numit-o Domnul Vasile Garnet, care si-i apartine) si am indraznit sa-mi dau cu parerea pe blogul cu pricina, bineinteles ca memoria mi-a jucat fiesta si am facut niste afirmatii mai transante, dar pana la urma m-am lamurit cum stau treburile cu autorul documentarului "55". (E o moda acum in cinematografie sa pui numere ca titlu). C'etait mon pont de vue, alors. (imi cer scuze pentru accent, dar n-am tastatura in franceza).
"Si totusi, Domnule V.Garnet, 12 al lui Mihalkov nu e un film de lasat, nu e un rebut cinematografic. Trecand peste faptul ca a fost nominalizat la premiile Oscar, acesta din urma nefiind un indicator exact si obligatoriu al valorii unui film, ceea ce rezulta din 12 reuseste sa te puna pe ganduri, suficient pentru un film. E genul de film pe care, poate, l-as mai privi, si sa recunoastem putine filme se pot bucura de acest atuu. Stiu ca ati scris o cronica in acest sens, mai mult defavorabila filmului, in care ati specificat ca este un remake, dar aceasta este arma (aroma) postmodernismului, de a relua, remodela, reface, rescrie experienta umanitatii intr-o forma noua, in acord cu moda timpului. Am mai retinut ca ati plasat filmul , intr-un mod categoric, undeva in zona kitschului hollywoodian. Filmul nu e nici suta la suta rusesc, dar nici “americanesc” nu este, e mai degraba la granita dintre kitsch si arta, si tocmai o astfel de “pozitionare strategica” il mentine in viata.Intrebarea grea ar fi daca se subordoneaza Produsului ori Cinemaului?In calitate de simplu privitor am trait mai multe stari in timpul vizionarii. Ca orice film, nici 12, nu s-a sustras politicului, ideologicului. Are si o latura subversiva. Oare exista filme apolitice?! Mi-a displacut profund secventa (de la inceputul filmului) in care mama se adresa fiului (tanarului inculpat cecen), iar acesta ii cerea insistent - gavari pa ruski- replica pe care am auzit-o parca si prin Basarabia. M-a pus pe ganduri aceasta adoptie, infiere continua a adolescentului cecen (Ceceniei), care este vulnerabil, naiv, instinctual, frust si care ar avea nevoia de protectia unui Deadea Volodea si a unui Deadea Nikolai. Dar dincolo de aceste aspecte vizibile si usor sesizabile ramane ceva: arta si maestria de a face un film, raportarea ludica la un trecut inca neincheiat, jocul extraordinar al actorilor, al celor 12, in special Efremov, cu tirada sa verbal-arabesca impotriva monstruazitatii rasului. Istoriile celor 12 frapeaza, unele sunt de-a dreptul halucinante, fiecare se ragaseste catusi de putin in povestea inculpatului, iar la un moment dat ai convingerea ca ei nu mai sunt judecatori, ci prizonierii propriilor fantasme, iluzii, ispite. Inchisi in acea sala de sport, in cautarea unei solutii unanime, isi vad asezata, deloc confortabil, sub ochi, ruina vietii. “Selon moi”:) filmul nu ar trebui sa ne decodifice istoria Ceceniei, nu ar trebui sa ofere solutii salvatoare de integrare a acestei regiuni si nici sa-si asume o postura mesianica. Am inlaturat aceste aspecte si am privit filmul ca pe unul despre dragoste si nefericire. Si am ramas multumit! Pentru ca istoriile celor 12 dubleaza si apoi submineaza povestea cecenului - “ranza ruslui”.Cei 12 mi-au provocat tot soiul de asocieri fantasmagorice- ba parca erau cavalerii mesei rotunde (dreptungiulare)- cu un Mihalkov- primul intre egali- initiatul- posesor al adevarului, ba parca isi gasisera adapost in acel “sportzal” impotriva ciumei, in care doar “truba”(teava) era vesnica. Revenind la particularitatile acestui film; de data aceasta la punctele forte- istoriile celor 12 sunt doar povestite- un film hollywoodian ar fi dublat cuvantul cu imaginea, aici nu se intampla asa ceva, atentia privitoruli (cinefilului) este sporita, lacoma- fiecare isi imagineaza cele auzite si le filtreaza prin propriul sistem de valori, este invitat sa rescrie istoria filmului, filmul nu curge doar pe ecran/monitor, ci si in creierul fiecaruia."
Pe Mihalkov l-am descoperit in sens invers, de la filmele proaspete - 12, Barbierul din Siberia - la “Trompeul soleil”, Urga, Oblomov, Piesa neterminata pentru pianina mecanica. Dupa ce le-am cautat si le-am privit pe toate, 12 mi se pare mai slab, si dupa “12″ am privit si “12 oameni furiosi”, iar senzatia pe care mi-o creeaza “12″ acum este una de “usoara indigestie”. Tineretea este inselatoare, necunoasterea modeleor ne/imi da uneori impresia de orginalitate, de nou si de nemaivazut. Si daca ar fi sa ma opresc acum asupra a 2 titluri, ele sunt: Piesa neterminata pentru pianina mecanica si Trompeur soleil. Acestea sunt filme BUNE, iar 12 este doar un film bine facut.
"Si totusi, Domnule V.Garnet, 12 al lui Mihalkov nu e un film de lasat, nu e un rebut cinematografic. Trecand peste faptul ca a fost nominalizat la premiile Oscar, acesta din urma nefiind un indicator exact si obligatoriu al valorii unui film, ceea ce rezulta din 12 reuseste sa te puna pe ganduri, suficient pentru un film. E genul de film pe care, poate, l-as mai privi, si sa recunoastem putine filme se pot bucura de acest atuu. Stiu ca ati scris o cronica in acest sens, mai mult defavorabila filmului, in care ati specificat ca este un remake, dar aceasta este arma (aroma) postmodernismului, de a relua, remodela, reface, rescrie experienta umanitatii intr-o forma noua, in acord cu moda timpului. Am mai retinut ca ati plasat filmul , intr-un mod categoric, undeva in zona kitschului hollywoodian. Filmul nu e nici suta la suta rusesc, dar nici “americanesc” nu este, e mai degraba la granita dintre kitsch si arta, si tocmai o astfel de “pozitionare strategica” il mentine in viata.Intrebarea grea ar fi daca se subordoneaza Produsului ori Cinemaului?In calitate de simplu privitor am trait mai multe stari in timpul vizionarii. Ca orice film, nici 12, nu s-a sustras politicului, ideologicului. Are si o latura subversiva. Oare exista filme apolitice?! Mi-a displacut profund secventa (de la inceputul filmului) in care mama se adresa fiului (tanarului inculpat cecen), iar acesta ii cerea insistent - gavari pa ruski- replica pe care am auzit-o parca si prin Basarabia. M-a pus pe ganduri aceasta adoptie, infiere continua a adolescentului cecen (Ceceniei), care este vulnerabil, naiv, instinctual, frust si care ar avea nevoia de protectia unui Deadea Volodea si a unui Deadea Nikolai. Dar dincolo de aceste aspecte vizibile si usor sesizabile ramane ceva: arta si maestria de a face un film, raportarea ludica la un trecut inca neincheiat, jocul extraordinar al actorilor, al celor 12, in special Efremov, cu tirada sa verbal-arabesca impotriva monstruazitatii rasului. Istoriile celor 12 frapeaza, unele sunt de-a dreptul halucinante, fiecare se ragaseste catusi de putin in povestea inculpatului, iar la un moment dat ai convingerea ca ei nu mai sunt judecatori, ci prizonierii propriilor fantasme, iluzii, ispite. Inchisi in acea sala de sport, in cautarea unei solutii unanime, isi vad asezata, deloc confortabil, sub ochi, ruina vietii. “Selon moi”:) filmul nu ar trebui sa ne decodifice istoria Ceceniei, nu ar trebui sa ofere solutii salvatoare de integrare a acestei regiuni si nici sa-si asume o postura mesianica. Am inlaturat aceste aspecte si am privit filmul ca pe unul despre dragoste si nefericire. Si am ramas multumit! Pentru ca istoriile celor 12 dubleaza si apoi submineaza povestea cecenului - “ranza ruslui”.Cei 12 mi-au provocat tot soiul de asocieri fantasmagorice- ba parca erau cavalerii mesei rotunde (dreptungiulare)- cu un Mihalkov- primul intre egali- initiatul- posesor al adevarului, ba parca isi gasisera adapost in acel “sportzal” impotriva ciumei, in care doar “truba”(teava) era vesnica. Revenind la particularitatile acestui film; de data aceasta la punctele forte- istoriile celor 12 sunt doar povestite- un film hollywoodian ar fi dublat cuvantul cu imaginea, aici nu se intampla asa ceva, atentia privitoruli (cinefilului) este sporita, lacoma- fiecare isi imagineaza cele auzite si le filtreaza prin propriul sistem de valori, este invitat sa rescrie istoria filmului, filmul nu curge doar pe ecran/monitor, ci si in creierul fiecaruia."
Pe Mihalkov l-am descoperit in sens invers, de la filmele proaspete - 12, Barbierul din Siberia - la “Trompeul soleil”, Urga, Oblomov, Piesa neterminata pentru pianina mecanica. Dupa ce le-am cautat si le-am privit pe toate, 12 mi se pare mai slab, si dupa “12″ am privit si “12 oameni furiosi”, iar senzatia pe care mi-o creeaza “12″ acum este una de “usoara indigestie”. Tineretea este inselatoare, necunoasterea modeleor ne/imi da uneori impresia de orginalitate, de nou si de nemaivazut. Si daca ar fi sa ma opresc acum asupra a 2 titluri, ele sunt: Piesa neterminata pentru pianina mecanica si Trompeur soleil. Acestea sunt filme BUNE, iar 12 este doar un film bine facut.
sâmbătă, 28 martie 2009
Basarabia din nou..
Uite Paul, eu sunt basarabean si iti pot raspunde la unele din nedumeririle tale. In Basarabia nu exista societate (atribuim acestui termen toate continuturile pe care le presupune), ci doar o populatie, nu exista presa independenta care sa aiba un spirit critic, sa fie intr-adevar una din puterile statului, putinele ziare care rezista sunt Timpul, Jurnal de Chisinau, Ziarul de Garda, Contrafortul(cultura). Exista o singura televiziune si aceea de stat, aservita puterii, anacronica, mie imi este jena sa privesc vreo emisiune. majoritate canalelor receptionate prin cablu sunt in limba rusa, iar cablul este un lux in Basarabia, putini si-l permit. este foarte usor sa ti-i sub control o asemenea populatie, s-o alimentezi cu ignoranta, s-o mancurtizezi. si cu toate acestea Basarabia ramane in profunzimea ei - romaneasca.
Nici cei 60 de ani de comunism asiduu, nici regimul voronin nu au reusit sa ne convinga ca noi, basarabenii suntem de alta etnie si ca romanii sunt dusmanii nostri. Basarabenii s-au saturat pana in gat de comunisti(numai comunisti nu sunt, ci ditamai capitalisti, cu zeci de proprietati, iar retorica lor e una falsa, doar o stratagema pentru a cersi voturile nostalgicilor dupa vechiul regim) De multe ori, voi, romanii din Tara, aruncati verdicte in necunostinta de cauza, doar ca urmare a unei cunoasteri sumare. Basarabia e acum in plina campanie electorala, aversiunea pe care o poarta acest regim comunist Romaniei este enorma, interzicerea accesului cetatenilor romani in Basarabia se inscrie in aceasta logica paguboasa.
Urcandu-ma zilele trecute intr-un autobuz ce facea ruta Cahul-Giurgiulesti, vad un afis lipit pe geam si initial am crezut ca e reclama la vreo pasta de dinti, intrucat fata, imbracata in rosu, tanara si sarmanta, zambea cu o gura senzuala, etalandu-si albeata dintilor, dar cand colo citesc dedesubt ceva de genul - Impreuna cu partidul comunist facem Moldova Europeana. M-am simtit insultat si umilit. Discursul lor nu e decat dovada dispretului pe care ni-l poarta. Astia sunt ei! Dar vorba lui Basescu- comunismul nu a reusit nicaieri, nu va reusi nici in Basarabia. cu atat mai mult ca el nici macar nu a existat la noi. Acest regim este o Farsa! Dar dupa 5 aprilie sper ca vom reveni pe calea ce dreapta....
Nici cei 60 de ani de comunism asiduu, nici regimul voronin nu au reusit sa ne convinga ca noi, basarabenii suntem de alta etnie si ca romanii sunt dusmanii nostri. Basarabenii s-au saturat pana in gat de comunisti(numai comunisti nu sunt, ci ditamai capitalisti, cu zeci de proprietati, iar retorica lor e una falsa, doar o stratagema pentru a cersi voturile nostalgicilor dupa vechiul regim) De multe ori, voi, romanii din Tara, aruncati verdicte in necunostinta de cauza, doar ca urmare a unei cunoasteri sumare. Basarabia e acum in plina campanie electorala, aversiunea pe care o poarta acest regim comunist Romaniei este enorma, interzicerea accesului cetatenilor romani in Basarabia se inscrie in aceasta logica paguboasa.
Urcandu-ma zilele trecute intr-un autobuz ce facea ruta Cahul-Giurgiulesti, vad un afis lipit pe geam si initial am crezut ca e reclama la vreo pasta de dinti, intrucat fata, imbracata in rosu, tanara si sarmanta, zambea cu o gura senzuala, etalandu-si albeata dintilor, dar cand colo citesc dedesubt ceva de genul - Impreuna cu partidul comunist facem Moldova Europeana. M-am simtit insultat si umilit. Discursul lor nu e decat dovada dispretului pe care ni-l poarta. Astia sunt ei! Dar vorba lui Basescu- comunismul nu a reusit nicaieri, nu va reusi nici in Basarabia. cu atat mai mult ca el nici macar nu a existat la noi. Acest regim este o Farsa! Dar dupa 5 aprilie sper ca vom reveni pe calea ce dreapta....
vineri, 27 martie 2009
Basarabia
M-am hazardat sa intru intr-o discutie pe un forum, dupa care m-am gandit sa postez mesajul si pe blog...
Nu trebuie sa confundati regimul comunist de la Chisinau cu societatea civila. Acest regim s-a perpetuat din 2001 incoace gratie tradatorilor (vezi ppcd) si poate chiar a hazardului. Am certitudinea ca dupa 5 aprilie se va schimba ceva, vor accede in parlament si cele 3 partide de opozitie PL, PLDM si AMN. Comunistii nu vor mai avea majoritatea in nici un caz. Si inca ceva, de multe ori, voi, romanii din Tara, spuneti ca Basarabia este comunista, Nu e adevarat, Basarabia nu e comunista, Basarabia este Saraca si acolo unde e multa saracie apartiile unor astfel de partide "defuncte" sunt posibile. In 2001 basarabenii au votat acest partid din disperare si in acelasi timp pentru a-i taxa pe cei care timp de 10 ani nu putusera face nimic, in afara de a fura ce mai ramasese de pe urmele fostei Uniuni.
Basarabia nu are nevoie de mila si compasiunea voastra, nici de "energie electrica", are nevoie de intelegere, ganditi-va cat de perfid a fost comunismul la noi timp de 60 de ani. O data am fost rupti de Tara si a doua oara am fost aruncati la periferia unui vast imperiu, s-a incercat stergerea identitatii, inlocuirea cu una falsa - moldoveneasca, distincta de cea din dreapta Prutului. Iar despre acordarea cetateniei, sa fim seriosi, sunt 40000 de dosare care asteapta solutionare, eu astept din 2007, alti din 2003 si chiar din 2002, cand un israelian o obtine intr-un an. O sa va spun doar atat, de fapt o sa citez din cineva - "Romania nu a recuperat Basarabia pentru ca nu s-a recuperat pe sine insasi".
p.s Primarul Chisinaului detine cetatenia romana si a fost ales democratic, avand rivali din toate partidele, inclusiv de la comunisti, dar el a fost alesul. E o dovada ca basarabenii stiu sa aleaga!
Nu trebuie sa confundati regimul comunist de la Chisinau cu societatea civila. Acest regim s-a perpetuat din 2001 incoace gratie tradatorilor (vezi ppcd) si poate chiar a hazardului. Am certitudinea ca dupa 5 aprilie se va schimba ceva, vor accede in parlament si cele 3 partide de opozitie PL, PLDM si AMN. Comunistii nu vor mai avea majoritatea in nici un caz. Si inca ceva, de multe ori, voi, romanii din Tara, spuneti ca Basarabia este comunista, Nu e adevarat, Basarabia nu e comunista, Basarabia este Saraca si acolo unde e multa saracie apartiile unor astfel de partide "defuncte" sunt posibile. In 2001 basarabenii au votat acest partid din disperare si in acelasi timp pentru a-i taxa pe cei care timp de 10 ani nu putusera face nimic, in afara de a fura ce mai ramasese de pe urmele fostei Uniuni.
Basarabia nu are nevoie de mila si compasiunea voastra, nici de "energie electrica", are nevoie de intelegere, ganditi-va cat de perfid a fost comunismul la noi timp de 60 de ani. O data am fost rupti de Tara si a doua oara am fost aruncati la periferia unui vast imperiu, s-a incercat stergerea identitatii, inlocuirea cu una falsa - moldoveneasca, distincta de cea din dreapta Prutului. Iar despre acordarea cetateniei, sa fim seriosi, sunt 40000 de dosare care asteapta solutionare, eu astept din 2007, alti din 2003 si chiar din 2002, cand un israelian o obtine intr-un an. O sa va spun doar atat, de fapt o sa citez din cineva - "Romania nu a recuperat Basarabia pentru ca nu s-a recuperat pe sine insasi".
p.s Primarul Chisinaului detine cetatenia romana si a fost ales democratic, avand rivali din toate partidele, inclusiv de la comunisti, dar el a fost alesul. E o dovada ca basarabenii stiu sa aleaga!
duminică, 22 martie 2009
Alegeri
Uite ca au mai ramas doar cate zile si moldovenii vor avea iarasi posibilitatea sa-si aleaga reprezentatii, vorba vine. Sunt curios al naibii ce va mai iesi de data asta, situatia politica actuala pare un pic mai roz decat in 2001 si 2005. Poate scapam de comunisti (bineinteles, numai comunisti nu sunt, ci ditamai capitalisti, dar asta e o chestiune minora, atat de minora incat electoratul basarabean nici nu o poate intelege). E o campanie murdara si lipsita de orice eleganta, discursurile concurentilor sunt pompoase, dar atat de asemanatoare cu cele din anii precedenti, macar o schimbare cat de mica sa fi interevenit. Da de unde! Vorba lui Dinescu - nasol moment, misto coliva! Brusc, politicienii nostri (indraznesc sa-i numesc asa) au devenit preocupati de soarta basarabenilor, se intrec in promisiuni elucubrante: masini de spalat pentru toate gospodinele, ca saracele au spalat o viata intreaga cu mana, salarii de 700 de euro, nada incepe de la 500. Si cu toate ca basarabeanul nu-l crede nici pe unul, pe cel ce ii promite doar 500 de euro, il priveste cu desconsiderare, ca sa nu zicem cu ura. Pana la urma avem de ales intre PL, PLDM si AMN. Aceste 3 partide, daca ar trece si ar obtine o majoritate parlamentara confortabila, am putea spune ca regimul Vornin s-a dus. Dar exista pericolul ca alte partide filoruse sa depaseasca pragul electoral PSD-ul lui Braghis si UCM-ul lui Tarlev, daca aceste doua formatiuni mutante, amorfe ajung "par hasard" in parlament, s-a dus naibii intreg efortul opozitiei. Sunt curios, au mai ramas vreo 15 zile!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)