avem bikini - 3 la leu

Chisinaul mi-a trezit dintotdeauna admiratie, lumea de acolo imi aparea aureolata, deschisa nenumaratelor oportunitati, nu gresesc cand afirm ca acest oras e de fapt un stat in stat. Cu toate acestea, vizitasem mai intai Bucurestiul, Brasovul, Iasiul, Constanta, dar pe taramul capitalei inca nu calcasem. Aceasta atractie poate fi justificata prin prisma evenimentelor care s-au petrecut acolo, pe care orasul le-a digerat linistit, cuminte, fara graba, dar totusi intr-un ritm corect si firesc. Fiind din sud, de prin zona Cahulului, Chisnaul parea departe, intangibil, neprimitor, usor arogant fata de restul populatiei basarabene, risipita prin alte colturi ale acestei provincii. Dar toate aceste lucruri, pana la momentul primei vizite, orasul e intr-adevar marisor insa puternic ruralizat, si cand zic asa, imi trec prin minte oamenii pe care i-am intalnit, imbracati anost, cu priviri triste, de parca petreceau pe cineva pe ultimul drum. Doar multimea de pe bulevardul Stefan cel Mare iti aduce aminte ca te afli intr-o capitala a unui stat european. Ultima vizita, de acum un an, mi-a infipt in creier expresiile pe care le-am auzit din gurile oamenilor. Sa treci pe la 10 dimineata si sa vezi in fata postei o tanara fata, cu parul cret valvoi, cu ochii pierduti rataciti, mai mult slaba, stigand - "avem aur, reducere 25 la suta", ca mai apoi, pe la 3 dupa-amiaza, sa o revezi, in acelasi loc, in aceeasi ipostaza, cu aceeasi privire fixa, strigand in continuare acelasi refren, este halucinant. Daca as fi fost un strain, un necunoscator al limbii romane, ce puteam eu intelege din expresia fetei, din intonatia cuvantarii, nimic altceva decat, ajutati-ma va rog, mor de foame, vreau si eu sa fac un ban! Ce forma de a cersi!
Piata centrala radiografiaza sincer realitatea acestui oras cu nume romanesc, oameni de toate varstele, vanzatori si cumparatori, babe intolite indiferent de anotim ce-ti ofera ciorapi si otrava pentru guzgani, tarakani (gandaci) "Avem di tati." Replica din titlul postarii a fost cea mai haioasa, tinand cont ca am auzit-o din gura unui baiat de vreo 20 de ani. Am vizitat orasul de cateva ori pana acum si de fiecare data periplul s-a incheiat pe Aleea Clasicilor, peisajul e "stricat" doar de Puskin, pozitionat strategic in fata tuturor scriitorilor, eclipsandu-i intr-un anume fel, dorit de anumiti indivizi, fideli vechii ideologii. Plimbandu-ma pe Alee ma simt acasa, liber si implinit. As vrea sa cunosc/identific si orasul vechi, daca mai exista asa ceva, sunt atras de ramasite, de urme, de semne, de indiicii, care odata desoperite, pot vorbi despre un trecut, pe care trebuie sa-l cunoastem si sa ni-l asumam.
Va invit sa cititi acest fragment si sa reflectati asupra lui:

Despre Chişinău: „Un oraş straniu. Poliţişti de optsprezece ani speriaţi, mergând în grupuri de trei, camarazi în land cruisere care considerau strada proprietatea lor, indivizii din faţa poştei care făceau negoţ cu impulsurile de pe cartelele de telefon, oameni încărcaţi cu vase, adolescenţi raşi în cap, în pantaloni largi, cu privirea fixată umil în pământ, de parcă încercau să fie un soi de gangsteri cu aparenţă de franciscani timizi, domnişoare cu pântecul gol pe tocuri inumane şi ezitante, care se plimbau pe strada principală ca pe un podium internaţional, urâţite de machiaje stridente, un amestec slavo-român de frumuseţe, masculi timizi în costume de estradă şi impresia că toţi vor să pară altceva, că imită propria reprezentare a unei lumi care se află în altă parte.” (pag. 157

Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag. Prefaţă şi traducere din limba polonă de Cristina Godun. Bucureşti, RAO, 2007