Mai toate evenimentele ultimilor 60-70 de ani au subminat ideea Marii Uniri. Paradoxal, nici ultimii 20 de ani, pretinşi democratici, nu au fost mai îngăduitori în privinţa acestui subiect. Suntem, de fapt, în faţa unei dileme. Ne asumăm ontologic evenimentul Marii Uniri? Sau uităm şi ne raportăm doar ca la un simplu fapt istoric? Unul printre atâtea altele. Unirea Basarabiei, consfinţită la 27 martie 1918, a fost rezultatul unei voinţe populare remarcabile şi a unor personalităţi politice providenţiale (Pan Halipa, Ion Inculeţ, Ion Pelivan), dând înălţime evenimentului. Atunci când vorbim despre Marea Unire nu putem neglija alte repere cronologice – anul 1600 (care anticipează Unirea, o face posibilă în mentalul românilor), 1812 (începutul tragediei Basarabiei), 1859 (Unirea Moldovei cu Ţara Românească), 1940 şi 1944 (cele două rapturi ale Basarabiei).
Aruncând o privire diacronică în istorie, ne mirăm că după 112 ani de dominaţie ţaristă Basarabia anului 1918 nu şi-a pierdut identitatea. A pune Marea Unire doar pe seama conjuncturii externe, dezmembrarea Imperiului Ţarist şi a celui Habsburgic, e o exagerare. Naţiunile trăiesc, uneori, şi momente de împlinire. Anul 1918 a fost, cu certitudine, unul din ele. Dacă nu ar fi existat Unirea din 27 martie, cei 200 de ani (1812-2012) nu ar mai fi lăsat nimic românesc în această provincie, ne-am fi ales cu o conştiinţă mutilată în totalitate, estropiată, azi măcar avem speranţa unei dezmeticiri.
Unirea românilor a reprezentat o întrerupere a genocidului cultural, o infuzie de elemente identitare, un fel de remediu medicamentos, menit să ne alunge amnezia, şi poate, fără să ştim, să ne pregătească pentru cei 45 de ani de rusificare. Dacă nu ar fi existat anul 1918, azi, eu, fraţii mei şi părinţii nu am fi redobândit cetăţenia română. Iată că istoria funcţionează reparatoriu, măcar şi parţial. După Marea Unire, în Basarabia a crescut substanţial numărul instituţiilor de învăţământ, e o realitate recunoscută chiar şi de ruşi, s-a petrecut ceea ce numim – alfabetizarea şi culturalizarea maselor. Dar, din păcate, basarabeanul nu a putut uita palma jandarmului român, a uitat însă foametea (i s-a spus că e un efect firesc al războiului), deportările („aşa am mai văzut şi noi lumea” – spuneau, neprihănit, unii deportaţi).
Independenţa Republicii Moldova este cea mai bună dovadă că acest teritoriu a fost ocupat în 1944. Străinii care ne-au scris istoria după cel de-al Doilea Război Mondial au marşat pe ideea unei naţiuni moldoveneşti distincte, iar Unirea românilor a fost discreditată programatic şi transformată într-un act de ocupaţie.
Astfel se vede Unirea românilor, ca de pe crupa unui deal, peste care se lasă perdele de ceaţă, fumurii, o privim trişti, exasperaţi, câteodată mândri şi orgolioşi, de cele mai multe ori resemnaţi, anonimi şi invizibili. Certaţi cu igiena memoriei.
Înţelegem că Unirea, în formula ei de atunci, aureolată, nu mai poate fi repetată, suntem conştienţi că am ratat şi modelul german. Ce ne mai rămâne? Calea Integrării în Comunitatea Europeană, într-o Europă Unită, fără graniţe. Acolo, Unirea s-ar înfăptui aproape firesc, dar până atunci trebuie să ne decidem asupra articolului 13 din Constituţie şi asupra numelui corect al Istoriei. Vrem sau nu, salvarea identităţii, reabilitarea importanţei actului Unirii ţin de limbă şi de istorie. Anul 1918 rămâne un reper major al împlinirii naţionale.
Pentru concursul - http://www.blog-pentru-basarabia.ro/ Unirea românilor văzută din Basarabia
vineri, 11 noiembrie 2011
duminică, 17 ianuarie 2010
duminică, 1 noiembrie 2009
Discutii pe blogul Stelei Popa
Am urmarit cu profund interes “discutia” dintre Toka si The Independent… In afara atacurilor directe la persoana, neavenite si lipsite de orice noima, am intrezarit si cateva argumente sanatoase, din partea fiecaruia. Intr-adevar, comunismul a fost cel mai mare proiect al umanitatii (nerealizat, din fericire), dar in acelasi timp si cea mai mare minciuna, o incomensurabila IMPOSTURA! Sa nu facem confuzia dintre liderii care s-au perindat pe la Kremlin de-a lungul secolului si intreg poporul rus, nu toate ororile comise de URSS pot fi puse pe seama acestei natiuni. Si apoi mai e un alt fel de a-ti asuma valurile istoriei, au existat generatii fericite in Urss, anii 60′, 70′, pentru ca dincolo de inregimentarea politica (obligatorie sau nu), viata si-a urmat cursul ei firesc, viata unui om nu incape trasnpusa in nici o doctrina sau regim… Exista si un alt fel de a intelege comunismul. Imi este foarte greu sa identific Vinovatul pentru cele ce s-au intamplat in interbelic, al doilea razboi mondial si ce a urmat dupa. In acest film (bun, zic eu, cu obligatoria doza de subiectivism ) se afirma: Nazismul contesta natura biologica a omului, iar comunismul pe cea sociala, cred ca sunt explicatii simple si accesibile unei largi categorii sociale. Incerc sa ma feresc de interpretari simpliste, deseori constat ca se pune semnul egalitatii intre Nazism si Comunism, eu unul nu sunt de acord, din punctul meu de vedere Comunismul a fost mult mai pervers, daca Nazismul avea niste princiipii clare, stabilite programatic, deci mai usor de combatut/anihilat (superioritatea rasei, antisemitism), comunismul, in tentativa disperata de a-i face pe toti indivizii egali, a reusit performanta sa-i faca….dar in moarte! Pentru cine a citit Arhipelagul Gulag, stie care a fost adevarata fata a acestui regim! Ambele sisteme sunt de condamnat, insa comunismul a fost (este) o ciuma mult mai periculoasa, antidotul impotriva careia inca nu a fost descoperit. Daca ar fi sa identific un prim vinovat al declansarii celui de-al doilea razaboi , ar fi cele 19 puncte ale presedintelui Wilson, Germania a fost prea crunt pedepsita, revansismul a capatat cote neimaginabile si mai cred ca a existat si multa ipocrizie din partea fiecarei natiuni. Daca urmarim actiunile intreprinse de Germania si de Urss pana in 41, constatam ca sunt asemanatoare, Germania anexeaza Austria 37′ apoi Cehoslovacia, Urss incepe acel izbavitor razboi in Finlanda (izbavitor, pentru ca i-a pus inconfortabil in fata unui fapt implinit, armata avea imperioasa nevoie de modernizare. Sunt de acord ca suntem urmasii directi ai Urss-ului, as putea striga si eu Priviti si minunati-va! Sunt cetatean al Uniunii Sovietice! sau Jos manile murdare de pe visul copilariei mele! dar nu o s-o fac, nu am nici un motiv de a ma inchina Uniunii Sovitice, de a ma emotiona trepidant si a-i pune la picioare recunostinta mea! Unii au exclus din aceasta discutie Arbitrarul, un element vital al oricarei existente…Poate ca ma mai incearca cateodata o usoara nostalgie fata de URSS, nu sunt in stare sa-mi canalizez intreaga ura, dezaprobare, intoleranta, pentru ca, in comunism sau nu, aceasta a fost unica mea viata, cum poti sa ti-O detesti? Comunismul (si oricare alt regim totalitar) a demonstrat un fapt simplu: INFERNUL NU ESTE POSIBIL…
joi, 29 octombrie 2009
Simboluri sovietice…
Pentru cine nu stie cum arata Basarabia in ziua de azi si nu are nici cea mai vaga inchipuire despre imaginea in asamblu pe care i-ar putea-o oferi simpla calatorie in aceasta provincie, virtualul contact vizual pe care l-ar stabili, nu fara oarecare dificultati, cu siguranta i-ar provoca frisoane si in cele din urma o implacabila dezamagire… Il am in vedere aici pe Romanul din Tara, curios sa vada cu propriii ochi ce s-a mai ales din “acest mirific colt de rai”, in ce limba mai sporavaiesc bastinasii, mai au acestia din urma memorie? Basarabia musteste de simboluri sovietice si in acelasi timp antiromanesti. Daca veti trece vama prin punctul de frontiera Galati-Giurgiulesti, nici dupa vreo 800 de metri parcursi in interiourul prosperei noastre republici, veti da cu nasul chiar in teava tunului, amplasat la marginea satului, stand tantos, veghind cu demnitate la statalitatea tarisoarei noastre – un simbol derizoriu! Fiecare astfel de arma e cocotata pe un postament, pe care de obicei cineva a calchiat din rusa vreun citat sau vreo expresie, asa ca sa nu va mire daca din textul cu pricina vor lipsi verbele sau ordinea partilor de vorbire va fi cu totul una extraterestra! Urmatoarea tinta e orasul Cahul (prefer sa-i spun targ), aici gama de armament pusa la dispozitia vizuala a locuitorilor e una aproape completa – un tun, un tanc, un avion! Atractia turistica a orasului Cahul! Intreaga istorie de vreo 600-700 de ani a fost eclipsata/stearsa de maretia acestor simboluri. Detaliul cel mai important e urmatorul – toate aceste defuncte urme istorice stau cu teava/botul spre Romania, indicandu-i subtil privitorului de unde vine dusmanul!
Ma intristeaza faptul ca tinerii casatoriti au initiat (si mostenit probabil) ritualul de a se poza, in cea mai importanta zi din viata lor, in fata/pe/sub/langa aceste grotesti reminiscente sovietice! Omagiindu-le, de fapt! Cu toate ca parerea mea despre acest subiect a devenit una explicita, eu nu sunt adeptul inlaturarii, distrugerii monumentelor in cauza si explic de ce. Am impresia ca odata neutralizate s-ar pierde ceva, ar adormi veghea noastra (nu in sesul ca aceste simboluri s-au incarcat de o valoare), pur si simplu am uita ca ele au mai existat si ca au fost amplasate acolo, am pierde motivatia celor care le-au infipt pe meleagurile noastre, ne-am pierde memoria. Sa ramana unde stau, pentru ca noi si cei ce urmeaza sa intelegem cum au incercat altii sa ne falsifice istoria, sa ne mistifice trecutul, sa ramana ca niste monumente ale RUSINII! Iata de ce sunt impotriva demolarii lor! Unele din ele, care stau in locuri cheie, sa fie amplaste la periferia orasului, dar nu distruse. Sa reabilitam generatiile viitoare cu Armele lor! Iar daca cineva vrea sa construiasca monumente demne de istoria acestui neam, si care sa ne aseze in albia firescului, are toata libertatea, dar simbolurile sovietice nu trebuie sfarmate, ele sunt dovezi vii, mostre perverse, exemple de ASA NU, cu ajutorul carora Cineva a incercat sa ne modifice gena identitara…
***Eram mic, mergeam in clasa intai, devenisem octombrel (90′ in plina avant al miscarii nationale, aceste practici inca nu disparusera, abia in 91′ Moldova si-a proclamat independenta, cu voie de la militie), purtam uniforma si insigna (znaciok – tradus mot a mot – semnulet) cu gravura lui Lenin, da ma uitam cu sfasietoare dorinta la cei mai mari, ajunsi de acum pioneri, ce n-as fi dat sa am si eu o cravata rosie ca a lor, care, legata altfel, te transforma intr-un cowboy curajos, as fi cucerit orice fata, alergand pe afara, cu acea creasta rosie, umflata in vant. Da a venit Independenta si mi-a omorat Visul, atat de mult mi-am dorit sa port o cravata rosie, da te poti pune cu tavalugul istoriei, aveam sase ani, nu intelegeam mare lucru, tin minte ca mama, intr-o zi, mi-a spus mirata: e revolutie la romani, l-au dat jos pe Ceausescu (asta se intmplase cu veun an mai inainte). N-am mai apucat sa ma mandresc cu cravata mea. Dintr-o data nimeni nu mai purta insigna, nimeni nu mai purta cravata si prin 91′ toti elevii scolii am primit acordul directorului sa facem tandari monumetul lui Lenin, care an de an, cu diferite ocazii – 9mai, 7 octombrie, 25 februarie, era scaldat de flori. Baietii mai mari l-au dat jos de pe postament, l-au scos afara din scoala, prinsi de o emotie trepidanta am incins un fotbal adolescentin, avand ca balon, capul de gips al lui Lenin, dupa fiecare lovitura incasata capul (padon, balonul) se facea tot mai mic, lasa doar mici si inutile bucati in urma, pana cand nu a mai ramas nimic din el, iar pe noi ne-a invaluit o rusine nedeclarata, parca pana ieri il priveam cu admiratie si ii dadeam flori, ne incerca un usor regret. Ceva disparuse si ca sa-l parafrazez pe Vasile Ernu, ma durea acea pierdere, da nu puteam identifica obiectul pierderii…
Prin 2000, trimis de mama sa caut niste borcane prin pod, descoper o minunatie de cravata, acelasi ros aprins, doar ca putin mancata de molii, am coborat emotionat, i-am dus mamei borcanele si m-am strecurat in casa, in fata oglinzii, mi-am intins gatul, mi-am legat cravata si m-am reabilitat in fata istoriei. Visul meu se implinise!
Ma intristeaza faptul ca tinerii casatoriti au initiat (si mostenit probabil) ritualul de a se poza, in cea mai importanta zi din viata lor, in fata/pe/sub/langa aceste grotesti reminiscente sovietice! Omagiindu-le, de fapt! Cu toate ca parerea mea despre acest subiect a devenit una explicita, eu nu sunt adeptul inlaturarii, distrugerii monumentelor in cauza si explic de ce. Am impresia ca odata neutralizate s-ar pierde ceva, ar adormi veghea noastra (nu in sesul ca aceste simboluri s-au incarcat de o valoare), pur si simplu am uita ca ele au mai existat si ca au fost amplasate acolo, am pierde motivatia celor care le-au infipt pe meleagurile noastre, ne-am pierde memoria. Sa ramana unde stau, pentru ca noi si cei ce urmeaza sa intelegem cum au incercat altii sa ne falsifice istoria, sa ne mistifice trecutul, sa ramana ca niste monumente ale RUSINII! Iata de ce sunt impotriva demolarii lor! Unele din ele, care stau in locuri cheie, sa fie amplaste la periferia orasului, dar nu distruse. Sa reabilitam generatiile viitoare cu Armele lor! Iar daca cineva vrea sa construiasca monumente demne de istoria acestui neam, si care sa ne aseze in albia firescului, are toata libertatea, dar simbolurile sovietice nu trebuie sfarmate, ele sunt dovezi vii, mostre perverse, exemple de ASA NU, cu ajutorul carora Cineva a incercat sa ne modifice gena identitara…
***Eram mic, mergeam in clasa intai, devenisem octombrel (90′ in plina avant al miscarii nationale, aceste practici inca nu disparusera, abia in 91′ Moldova si-a proclamat independenta, cu voie de la militie), purtam uniforma si insigna (znaciok – tradus mot a mot – semnulet) cu gravura lui Lenin, da ma uitam cu sfasietoare dorinta la cei mai mari, ajunsi de acum pioneri, ce n-as fi dat sa am si eu o cravata rosie ca a lor, care, legata altfel, te transforma intr-un cowboy curajos, as fi cucerit orice fata, alergand pe afara, cu acea creasta rosie, umflata in vant. Da a venit Independenta si mi-a omorat Visul, atat de mult mi-am dorit sa port o cravata rosie, da te poti pune cu tavalugul istoriei, aveam sase ani, nu intelegeam mare lucru, tin minte ca mama, intr-o zi, mi-a spus mirata: e revolutie la romani, l-au dat jos pe Ceausescu (asta se intmplase cu veun an mai inainte). N-am mai apucat sa ma mandresc cu cravata mea. Dintr-o data nimeni nu mai purta insigna, nimeni nu mai purta cravata si prin 91′ toti elevii scolii am primit acordul directorului sa facem tandari monumetul lui Lenin, care an de an, cu diferite ocazii – 9mai, 7 octombrie, 25 februarie, era scaldat de flori. Baietii mai mari l-au dat jos de pe postament, l-au scos afara din scoala, prinsi de o emotie trepidanta am incins un fotbal adolescentin, avand ca balon, capul de gips al lui Lenin, dupa fiecare lovitura incasata capul (padon, balonul) se facea tot mai mic, lasa doar mici si inutile bucati in urma, pana cand nu a mai ramas nimic din el, iar pe noi ne-a invaluit o rusine nedeclarata, parca pana ieri il priveam cu admiratie si ii dadeam flori, ne incerca un usor regret. Ceva disparuse si ca sa-l parafrazez pe Vasile Ernu, ma durea acea pierdere, da nu puteam identifica obiectul pierderii…
Prin 2000, trimis de mama sa caut niste borcane prin pod, descoper o minunatie de cravata, acelasi ros aprins, doar ca putin mancata de molii, am coborat emotionat, i-am dus mamei borcanele si m-am strecurat in casa, in fata oglinzii, mi-am intins gatul, mi-am legat cravata si m-am reabilitat in fata istoriei. Visul meu se implinise!
Reflectii marginale…
Daca am sti ce se ascunde in spatele faptelor mari, cate din ele ne-ar mai inspira admiratie, respect si vorbe de lauda? Nu poti avea acces la tenebrele ascunse ale individului, decat fortandu-l sa se destainuie. Daca am cunoaste adevaratele motive, am arunca intreg oprobriul asupra impostorului! Azi am invatat cateva cuvinte noi, e bogata limba romana: siaj, clivaj, lest, soporifc, bricolaj; acum urmeaza sa le intrebuintez cu dibacie in frazele ce vor curge mai departe, sper sa-mi iasa…. unele din aceste cuvinte sunt mai usor de folosit cu sensul lor figurat, voi fi pus la adapost de orice inconvenient, asadar..
Siajul vaporului sau al navei, da de ce nu si al vietii, al ratacitului/ratacitorului – un siaj existential…
Basarabia zace de ceva vreme intr-un clivaj psihologic, nu o ia nimic, nu s-a lasat prostita nici de realismul socialist, nici de democratie, e imuna la orice medicatie, doar prostia o tine in viata, marca definitorie…Mostenirea sovietica nu reprezinta pentru noi un lest (incarcatura ce asigura mentinerea echilibrului), ci un lest (lucru nefolositor) care ne ancoreaza intr-un trecut falsificat, lipsit de memorie. Atat de bine au stiut sovieticii sa mistifice adevarul, asa incat generatiilor 70′ -80′ li s-a interpus o cortina impenetrabila, nimic despre anii 50′-60′… Dar basarabenii sunt imuni… la tot… doar propria prostie ii mai scapa de neantizare..
Stai ca mai am: soporific si bricolaj…
Atitudinea soporifica, de care Basarabia musteste pana in ultimul nucleu din mijlocul maduvei, poate fi usor explicata ( e prima replica ce mi-a venit in cap) Daca aceasta provincie ar fi un organism biologic, viu, asa ca un animal, treburile ar deveni simpliste: o operatie – unde vreti voi, pe creier, pe cord, la ficat si extirpam raul! Da nu e asa! Deloc!
Ceea ce face acum AIE, noua putere de la Chisinau, nu e decat un bricolaj, mai multe actiuni marunte, neputincioase in fond, ceva pe deasupra, exact ca la moldoveni, vorba aia – ca la noi la nimenea! Iaca’sa!
Vals! Vals!Vals!
Siajul vaporului sau al navei, da de ce nu si al vietii, al ratacitului/ratacitorului – un siaj existential…
Basarabia zace de ceva vreme intr-un clivaj psihologic, nu o ia nimic, nu s-a lasat prostita nici de realismul socialist, nici de democratie, e imuna la orice medicatie, doar prostia o tine in viata, marca definitorie…Mostenirea sovietica nu reprezinta pentru noi un lest (incarcatura ce asigura mentinerea echilibrului), ci un lest (lucru nefolositor) care ne ancoreaza intr-un trecut falsificat, lipsit de memorie. Atat de bine au stiut sovieticii sa mistifice adevarul, asa incat generatiilor 70′ -80′ li s-a interpus o cortina impenetrabila, nimic despre anii 50′-60′… Dar basarabenii sunt imuni… la tot… doar propria prostie ii mai scapa de neantizare..
Stai ca mai am: soporific si bricolaj…
Atitudinea soporifica, de care Basarabia musteste pana in ultimul nucleu din mijlocul maduvei, poate fi usor explicata ( e prima replica ce mi-a venit in cap) Daca aceasta provincie ar fi un organism biologic, viu, asa ca un animal, treburile ar deveni simpliste: o operatie – unde vreti voi, pe creier, pe cord, la ficat si extirpam raul! Da nu e asa! Deloc!
Ceea ce face acum AIE, noua putere de la Chisinau, nu e decat un bricolaj, mai multe actiuni marunte, neputincioase in fond, ceva pe deasupra, exact ca la moldoveni, vorba aia – ca la noi la nimenea! Iaca’sa!
Vals! Vals!Vals!
Romania mea I
Ieri mi-am dat juramantul de credinta fata de Romania si astfel in mod oficial am devenit cetatean roman. Sunt sincer cu mine si imi spun ca nu speram sa se intample atat de repede, tinand cont de lentoarea cu care se desfasoara orice activitate in TARA MEA! Stiam ca juramantul fusese programat in data de 15/10/2009 la ora 16.15, in incinta Institutului Magistraturii, mi-am facut planurile cu ceva timp inainte, asa ca sa-mi iasa potriveala. Mi-am pus telefonul sa sune la ora 7 dimineata, pentru ca la 8.15 aveam autobuzul spre Bucuresti si, in aceasta importanta zi, am constatat ca alarma telefonului meu e defecta, nu m-a mai trezit ea, ci am facut ochi eu singur… la 7.42. Nu am banuit vreodata ca ma pot barbieri intr-un minut, si cu apa rece! Cu o mana sa-mi inchei nasturii de la camasa, cu alta sa-mi imbrac ciorapii, si cu gandul ca de data asta, neaparat, voi avea nevoie de taxi… pana la autogara. Asa si a fost! Incaltasem pantofii noi, ca doar alergam la juramant si vreau sa va zic ca eu chiar alergam, cu geanta pe umar, dupa vreo 20 de pasi pantofii mei noi au si inceput a ma roade, cu prisosinta la stangul, aducandu-mi aminte ca mi se mai intamplase intr-o zi sa nu-mi “sune ceasul”, dar atunci nu aveam de dat nimanui nimic, nici macar un juramant, si am trecut faptul cu vederea, probabil, mi-am zis eu atunci, uitasem sa “pun” alarma. Ei, uite ca nu uitasem eu, ci ea, sa se mai declanseze, de data asta, insa am inteles, alarma telefonului meu avea ceva impotriva jurmantului! Oricum, nu e bine sa juri! E pacat!
Alergam si imi era rusine, inainte de a inchide usa in urma mea, am vrut, cu toata FIINTA, sa-i ard una telefonului de perete, da mai aveam nevoie de el in ziua cu pricina. Dupa vreo 5 minute de alergat, am gasit in statie un singur taxi, zgribulit, stropit de namol, nu am mai intrebat daca e liber sau ceva ce se obisnuiste, am sarit in el si, abia suierand ca o locomotiva, i-am zis : La gara! Ca naiba! Multe drumuri in reparatie, trafic aglomerat; am avut insa sansa sa dau peste un taximetrist mai indraznet si dupa cateva depasiri neomenesti, slalomuri de pe o banda pe alta, am ajuns la gara. Cursa a facut 9.8, i-am dat 15, s-au aprins doua luminite in ochii lui si amandoi am fost fericiti. La 8 si 15 saream in gura autobuzului, gasindu-mi un loc ferit si la adapost.
Imi place atat de mult sa merg pe strada si sa intalnesc oameni pe care sa-i recunosc ca sunt basarabeni, sunt atatea indicii, ochii in special nu mint, privirea basarabeanului/basarabencei are ceva trist, o urma de regret, o usoara neimplinire, citesc aceste semne, nu stiu de unde izvorasc si ce anume le genereaza, dar stau acolo neclintite, ca niste marci concrete ale unei vieti traite in nesiguranta…
Ne-am strans la poarta Institutului in jur de 300 de proaspeti/viitori cetateni, am adus cu noi zgomotul, graiul moldovenesc, rusa, unii imbracati la patru ace (prea putini), majoritatea la intamplare si cativa cu acele sacose negre (inconfundabile), avand imprimata stema orasului Chisinau si bineinteles calendarul… sa stie omu’ in ce zi e…. mai ales ca e toamna…sacose de o trainicie eroica, ai putea cara cu ele si nisip, o caldare cu siguranta cedeaza mai repede…
Am intrat inauntru (am fost chemati pe la 16.30 si preintampinati sa intram in sir indian, unul dupa altul), intr-un amfiteatru, cu balcon, am fost intrebati daca pozele pe care le avem la noi sunt taiate de acasa, in acel moment am simtit ca ma ia cu furnicaturi, pare-se ca nu eram singurul, ni s-au dat niste foarfece si s-au pus moldovenii pe treaba, dintr-o data 300 de moldoveni stransi intr-un amfiteatru ca sa jure si ei pe ceva,( oare la ce s-or fi gandit ceilalti cand repetau cuvintele juramantului, eu unul incercam sa ma …. emotionez.., da’ nu-mi reusea, nu stiu de ce..) au inceput sa-si soptesca : auzi bai, hai cand termini, da-mi si mie…foarfecul, cred ca asta a fost cel mai emotionant moment, pentru ca atunci fiecare se gandea ca daca nu o sa aiba fotografia bine croita, sa nu se vada marginea alba, “consulul” ii va arunca o privire cu subintelesuri, ranjindu-i printre dinti: nu ti-ai taiat fotografia, nu primesti cetatenia..
Am vazut tot felul de foarfece: fine, de dama; micut-arcuite la capat, de toate culorile si marimile, treceau de la om la om cu iuteala, pana cand toti au terminat si au rasuflat usurati. A urmat juramantul, nici 30 de secunde, unul comun, imi aduc aminte doar sfarsitul: jur sa respect legile si constitutia Romaniei! Dupa care am fost strigati cate unul, nu stiu dupa ce criterii, in nici un caz dupa ordinea alfabetica, am avut norocul sa scap printre primii, imi doream sa ies cat mai repede si sa ma plimb pe B-dul Elisabeta, impreuna cu fratele meu, Dan. Si sa caut libraria Mihai Eminescu, acolo unde cu cateva zile mai inainte, Constantin Cheianu isi lansase cartea “Sex&Perestroika”, am gasit-o la subsolul librariei (de fapt, partea cea mai importanta a acesteia), am scos din buzunar 24 de ron, am platit cu bucuria celui ce a gasit ceva important si am plecat, insa basarabenitatea mea m-a urmarit incontinuu, am iesit din librarie, cu fratemeu, cu geanta pe care o incuiasem la intrare intr-un mic “cufaras”, cu cartea pe care o asezasem in geanta si bineinteles cu … cheia de la “minigarderoba” pe care am uitat sa o mai implant in broasca…
Cu cateva clipe inainte de inceperea juramantului, un secretar (o ea) de stat ne-a tinut un scurt discurs, agreabil, inteligent, simplu in acelasi timp, avand speranta ca cererea noastra, de a obtine cetatenia, vine dintr-un imbold sincer, dintr-o pornire fireasca de a repara o eroare istorica… oare cati din cei prezenti acolo se integrau in schema coagulata de cuvintele acesteia…putini. A urmat o alta doamna, care in decursul catorva interventii a reusit performanta sa mai stalceasca limba romana, prin cateva dezacorduri .. la moda, chiar in incinta amfiteatrului…
va urma…
Alergam si imi era rusine, inainte de a inchide usa in urma mea, am vrut, cu toata FIINTA, sa-i ard una telefonului de perete, da mai aveam nevoie de el in ziua cu pricina. Dupa vreo 5 minute de alergat, am gasit in statie un singur taxi, zgribulit, stropit de namol, nu am mai intrebat daca e liber sau ceva ce se obisnuiste, am sarit in el si, abia suierand ca o locomotiva, i-am zis : La gara! Ca naiba! Multe drumuri in reparatie, trafic aglomerat; am avut insa sansa sa dau peste un taximetrist mai indraznet si dupa cateva depasiri neomenesti, slalomuri de pe o banda pe alta, am ajuns la gara. Cursa a facut 9.8, i-am dat 15, s-au aprins doua luminite in ochii lui si amandoi am fost fericiti. La 8 si 15 saream in gura autobuzului, gasindu-mi un loc ferit si la adapost.
Imi place atat de mult sa merg pe strada si sa intalnesc oameni pe care sa-i recunosc ca sunt basarabeni, sunt atatea indicii, ochii in special nu mint, privirea basarabeanului/basarabencei are ceva trist, o urma de regret, o usoara neimplinire, citesc aceste semne, nu stiu de unde izvorasc si ce anume le genereaza, dar stau acolo neclintite, ca niste marci concrete ale unei vieti traite in nesiguranta…
Ne-am strans la poarta Institutului in jur de 300 de proaspeti/viitori cetateni, am adus cu noi zgomotul, graiul moldovenesc, rusa, unii imbracati la patru ace (prea putini), majoritatea la intamplare si cativa cu acele sacose negre (inconfundabile), avand imprimata stema orasului Chisinau si bineinteles calendarul… sa stie omu’ in ce zi e…. mai ales ca e toamna…sacose de o trainicie eroica, ai putea cara cu ele si nisip, o caldare cu siguranta cedeaza mai repede…
Am intrat inauntru (am fost chemati pe la 16.30 si preintampinati sa intram in sir indian, unul dupa altul), intr-un amfiteatru, cu balcon, am fost intrebati daca pozele pe care le avem la noi sunt taiate de acasa, in acel moment am simtit ca ma ia cu furnicaturi, pare-se ca nu eram singurul, ni s-au dat niste foarfece si s-au pus moldovenii pe treaba, dintr-o data 300 de moldoveni stransi intr-un amfiteatru ca sa jure si ei pe ceva,( oare la ce s-or fi gandit ceilalti cand repetau cuvintele juramantului, eu unul incercam sa ma …. emotionez.., da’ nu-mi reusea, nu stiu de ce..) au inceput sa-si soptesca : auzi bai, hai cand termini, da-mi si mie…foarfecul, cred ca asta a fost cel mai emotionant moment, pentru ca atunci fiecare se gandea ca daca nu o sa aiba fotografia bine croita, sa nu se vada marginea alba, “consulul” ii va arunca o privire cu subintelesuri, ranjindu-i printre dinti: nu ti-ai taiat fotografia, nu primesti cetatenia..
Am vazut tot felul de foarfece: fine, de dama; micut-arcuite la capat, de toate culorile si marimile, treceau de la om la om cu iuteala, pana cand toti au terminat si au rasuflat usurati. A urmat juramantul, nici 30 de secunde, unul comun, imi aduc aminte doar sfarsitul: jur sa respect legile si constitutia Romaniei! Dupa care am fost strigati cate unul, nu stiu dupa ce criterii, in nici un caz dupa ordinea alfabetica, am avut norocul sa scap printre primii, imi doream sa ies cat mai repede si sa ma plimb pe B-dul Elisabeta, impreuna cu fratele meu, Dan. Si sa caut libraria Mihai Eminescu, acolo unde cu cateva zile mai inainte, Constantin Cheianu isi lansase cartea “Sex&Perestroika”, am gasit-o la subsolul librariei (de fapt, partea cea mai importanta a acesteia), am scos din buzunar 24 de ron, am platit cu bucuria celui ce a gasit ceva important si am plecat, insa basarabenitatea mea m-a urmarit incontinuu, am iesit din librarie, cu fratemeu, cu geanta pe care o incuiasem la intrare intr-un mic “cufaras”, cu cartea pe care o asezasem in geanta si bineinteles cu … cheia de la “minigarderoba” pe care am uitat sa o mai implant in broasca…
Cu cateva clipe inainte de inceperea juramantului, un secretar (o ea) de stat ne-a tinut un scurt discurs, agreabil, inteligent, simplu in acelasi timp, avand speranta ca cererea noastra, de a obtine cetatenia, vine dintr-un imbold sincer, dintr-o pornire fireasca de a repara o eroare istorica… oare cati din cei prezenti acolo se integrau in schema coagulata de cuvintele acesteia…putini. A urmat o alta doamna, care in decursul catorva interventii a reusit performanta sa mai stalceasca limba romana, prin cateva dezacorduri .. la moda, chiar in incinta amfiteatrului…
va urma…
Prin viata…
Creierul meu este atacat/mangaiat zilnic de tot felul de sunete, zgomote, muzici, melodii , in general de sonoritati amestecate la intamplare, haotic…Cateodata retin replici care mai apoi imi iscodesc simturile, imi pun la incercare integritatea, taria, certitudinilor mele. Azi, citind referintele critice ale romanului Nunta in cer, am ramas cu urmatoarea replica, careia incerc sa-i respir intelesul – imi placea sa ma scufund in memoria orasului- e vorba de Bucurestiul anilor 50, asiduu sovietizat, dar care nu-si putea ascunde intru totul semnele, indiciile capatate in interbelic; un ochi melancolic, cu un bun exercitiu al privirii era in stare sa le readuca la viata, sa le intoarca forma de altadata.
Literatura este o minciuna, iar acest fapt e un mare adevar! Iata paradoxul literaturii, aici stau cuibarite farmecul, atractia ei. Ma gandesc uneori ca individul care a ars Biblioteca din Alexandria nu a fost in nici un caz un netot, un ignorant sau un idiot, cu siguranta a fost un nefericit, numai un om napastuit, chinuit de ganduri arzatoarea a fost in stare sa arda memoria umanitatii. Probabil avea un mare pacat pe suflet, nu s-a exorcizat pe sine insusi, ci s-a hotarat sa stearga semnele. Cum ar fi aratat azi umanitatea daca Biblioteca ar fi ramas in viata? Nimeni nu stie… putem insa imagina cateva raspunsuri iluzorii…. am fi fost un pic mai intelepti si poate am fi evitat ororile secolului 20 si nu numai..
Herta Muller a primit anul acesta premiul Nobel pentru literatura, faptul ar trece neobservat daca autoarea n-ar avea radacini romanesti si un trecut care o mai leaga inca de Romania ceausista…
Nu am chef sa scriu nimic despre politica, despre AIE, despre istoria romanilor sau articolul 13 din subreda constitutie a Republicii Moldova…
Exista ziare, in Romania, Adevarul, Jurnalul National, care sustin o campanie de culturalizare a maselor, prin tiparirea si distribuirea in acelasi timp cu ziarul a unor opere din Literatura universala (Adevarul) si nationala (Jurnalul). In special sunt incantat de actiunea celor de la Jurnalul, care incearca sa recupereze ce e mai valoros din literatura romana si sa ne spuna cine suntem…
O sa incep Lorelei…
Literatura este o minciuna, iar acest fapt e un mare adevar! Iata paradoxul literaturii, aici stau cuibarite farmecul, atractia ei. Ma gandesc uneori ca individul care a ars Biblioteca din Alexandria nu a fost in nici un caz un netot, un ignorant sau un idiot, cu siguranta a fost un nefericit, numai un om napastuit, chinuit de ganduri arzatoarea a fost in stare sa arda memoria umanitatii. Probabil avea un mare pacat pe suflet, nu s-a exorcizat pe sine insusi, ci s-a hotarat sa stearga semnele. Cum ar fi aratat azi umanitatea daca Biblioteca ar fi ramas in viata? Nimeni nu stie… putem insa imagina cateva raspunsuri iluzorii…. am fi fost un pic mai intelepti si poate am fi evitat ororile secolului 20 si nu numai..
Herta Muller a primit anul acesta premiul Nobel pentru literatura, faptul ar trece neobservat daca autoarea n-ar avea radacini romanesti si un trecut care o mai leaga inca de Romania ceausista…
Nu am chef sa scriu nimic despre politica, despre AIE, despre istoria romanilor sau articolul 13 din subreda constitutie a Republicii Moldova…
Exista ziare, in Romania, Adevarul, Jurnalul National, care sustin o campanie de culturalizare a maselor, prin tiparirea si distribuirea in acelasi timp cu ziarul a unor opere din Literatura universala (Adevarul) si nationala (Jurnalul). In special sunt incantat de actiunea celor de la Jurnalul, care incearca sa recupereze ce e mai valoros din literatura romana si sa ne spuna cine suntem…
O sa incep Lorelei…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)