Ieri mi-am dat juramantul de credinta fata de Romania si astfel in mod oficial am devenit cetatean roman. Sunt sincer cu mine si imi spun ca nu speram sa se intample atat de repede, tinand cont de lentoarea cu care se desfasoara orice activitate in TARA MEA! Stiam ca juramantul fusese programat in data de 15/10/2009 la ora 16.15, in incinta Institutului Magistraturii, mi-am facut planurile cu ceva timp inainte, asa ca sa-mi iasa potriveala. Mi-am pus telefonul sa sune la ora 7 dimineata, pentru ca la 8.15 aveam autobuzul spre Bucuresti si, in aceasta importanta zi, am constatat ca alarma telefonului meu e defecta, nu m-a mai trezit ea, ci am facut ochi eu singur… la 7.42. Nu am banuit vreodata ca ma pot barbieri intr-un minut, si cu apa rece! Cu o mana sa-mi inchei nasturii de la camasa, cu alta sa-mi imbrac ciorapii, si cu gandul ca de data asta, neaparat, voi avea nevoie de taxi… pana la autogara. Asa si a fost! Incaltasem pantofii noi, ca doar alergam la juramant si vreau sa va zic ca eu chiar alergam, cu geanta pe umar, dupa vreo 20 de pasi pantofii mei noi au si inceput a ma roade, cu prisosinta la stangul, aducandu-mi aminte ca mi se mai intamplase intr-o zi sa nu-mi “sune ceasul”, dar atunci nu aveam de dat nimanui nimic, nici macar un juramant, si am trecut faptul cu vederea, probabil, mi-am zis eu atunci, uitasem sa “pun” alarma. Ei, uite ca nu uitasem eu, ci ea, sa se mai declanseze, de data asta, insa am inteles, alarma telefonului meu avea ceva impotriva jurmantului! Oricum, nu e bine sa juri! E pacat!
Alergam si imi era rusine, inainte de a inchide usa in urma mea, am vrut, cu toata FIINTA, sa-i ard una telefonului de perete, da mai aveam nevoie de el in ziua cu pricina. Dupa vreo 5 minute de alergat, am gasit in statie un singur taxi, zgribulit, stropit de namol, nu am mai intrebat daca e liber sau ceva ce se obisnuiste, am sarit in el si, abia suierand ca o locomotiva, i-am zis : La gara! Ca naiba! Multe drumuri in reparatie, trafic aglomerat; am avut insa sansa sa dau peste un taximetrist mai indraznet si dupa cateva depasiri neomenesti, slalomuri de pe o banda pe alta, am ajuns la gara. Cursa a facut 9.8, i-am dat 15, s-au aprins doua luminite in ochii lui si amandoi am fost fericiti. La 8 si 15 saream in gura autobuzului, gasindu-mi un loc ferit si la adapost.
Imi place atat de mult sa merg pe strada si sa intalnesc oameni pe care sa-i recunosc ca sunt basarabeni, sunt atatea indicii, ochii in special nu mint, privirea basarabeanului/basarabencei are ceva trist, o urma de regret, o usoara neimplinire, citesc aceste semne, nu stiu de unde izvorasc si ce anume le genereaza, dar stau acolo neclintite, ca niste marci concrete ale unei vieti traite in nesiguranta…
Ne-am strans la poarta Institutului in jur de 300 de proaspeti/viitori cetateni, am adus cu noi zgomotul, graiul moldovenesc, rusa, unii imbracati la patru ace (prea putini), majoritatea la intamplare si cativa cu acele sacose negre (inconfundabile), avand imprimata stema orasului Chisinau si bineinteles calendarul… sa stie omu’ in ce zi e…. mai ales ca e toamna…sacose de o trainicie eroica, ai putea cara cu ele si nisip, o caldare cu siguranta cedeaza mai repede…
Am intrat inauntru (am fost chemati pe la 16.30 si preintampinati sa intram in sir indian, unul dupa altul), intr-un amfiteatru, cu balcon, am fost intrebati daca pozele pe care le avem la noi sunt taiate de acasa, in acel moment am simtit ca ma ia cu furnicaturi, pare-se ca nu eram singurul, ni s-au dat niste foarfece si s-au pus moldovenii pe treaba, dintr-o data 300 de moldoveni stransi intr-un amfiteatru ca sa jure si ei pe ceva,( oare la ce s-or fi gandit ceilalti cand repetau cuvintele juramantului, eu unul incercam sa ma …. emotionez.., da’ nu-mi reusea, nu stiu de ce..) au inceput sa-si soptesca : auzi bai, hai cand termini, da-mi si mie…foarfecul, cred ca asta a fost cel mai emotionant moment, pentru ca atunci fiecare se gandea ca daca nu o sa aiba fotografia bine croita, sa nu se vada marginea alba, “consulul” ii va arunca o privire cu subintelesuri, ranjindu-i printre dinti: nu ti-ai taiat fotografia, nu primesti cetatenia..
Am vazut tot felul de foarfece: fine, de dama; micut-arcuite la capat, de toate culorile si marimile, treceau de la om la om cu iuteala, pana cand toti au terminat si au rasuflat usurati. A urmat juramantul, nici 30 de secunde, unul comun, imi aduc aminte doar sfarsitul: jur sa respect legile si constitutia Romaniei! Dupa care am fost strigati cate unul, nu stiu dupa ce criterii, in nici un caz dupa ordinea alfabetica, am avut norocul sa scap printre primii, imi doream sa ies cat mai repede si sa ma plimb pe B-dul Elisabeta, impreuna cu fratele meu, Dan. Si sa caut libraria Mihai Eminescu, acolo unde cu cateva zile mai inainte, Constantin Cheianu isi lansase cartea “Sex&Perestroika”, am gasit-o la subsolul librariei (de fapt, partea cea mai importanta a acesteia), am scos din buzunar 24 de ron, am platit cu bucuria celui ce a gasit ceva important si am plecat, insa basarabenitatea mea m-a urmarit incontinuu, am iesit din librarie, cu fratemeu, cu geanta pe care o incuiasem la intrare intr-un mic “cufaras”, cu cartea pe care o asezasem in geanta si bineinteles cu … cheia de la “minigarderoba” pe care am uitat sa o mai implant in broasca…
Cu cateva clipe inainte de inceperea juramantului, un secretar (o ea) de stat ne-a tinut un scurt discurs, agreabil, inteligent, simplu in acelasi timp, avand speranta ca cererea noastra, de a obtine cetatenia, vine dintr-un imbold sincer, dintr-o pornire fireasca de a repara o eroare istorica… oare cati din cei prezenti acolo se integrau in schema coagulata de cuvintele acesteia…putini. A urmat o alta doamna, care in decursul catorva interventii a reusit performanta sa mai stalceasca limba romana, prin cateva dezacorduri .. la moda, chiar in incinta amfiteatrului…
va urma…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu