vineri, 26 iunie 2009

Eternitatea si o zi

Oare de ce privim filme? E si aceasta activitate o slabiciune sau doar o pasiune trecatoare? Nu putem inlatura in totalitate latura compensatorie a acesteia, vedem filme tocmai pentru ca nu vedem in viata noastra reala posibiliatea unor intamplari. Eternitatea si o zi (The eternity and a day, Palme d'or Cannes '98 si Oscar '98 - cel mai bun film strain) e un film ce nu poate fi ignorat (unii l-au considerat plictisitor) un film - poezie!
Despre ce ar putea fi vorba intr-un film, daca nu despre dragoste, nefericire (de ce niciodata nu ne iese cum vrem noi? se intreaba protagonistul-poet?) daca ar fi sa ma opresc asupra catorva teme, ele ar fi:
- conditia poetului
- exilul
- iubirea
- creatia
- moartea

Iar acum doua replici:

Timpul e un copil ce joaca zaruri pe tarm...

Ti-as spune povestea unui poet care obisnuia sa cumpere cuvinte...

Un film ce indeamna la reflectie, inteligent, abundand in simboluri si trimiteri la livresc si de ce nu la simplitatea vietii, pana la urma moartea e singura certitudine..
Poetul, plimbandu-si cainele, mi-a trezit in minte finalul "Nostalgiei" lui Tarkovsky (final/imagine odata ajunsa pe retina, ramane fixata pentru totdeauna), iar finalul Eternitatii, cu acea "carare" de scanduri spre largul marii, il pun alaturi de sfarsitul "Intoarcerii" lui Zviaghinţev

Coloana sonora a Etenitatii ii apartine lui Eleni Karaindrou -


miercuri, 17 iunie 2009

De ce imi place ploaia...

Istoria ploii e lunga si stufoasa, hoinarind pe "coridoarele memoriei" obtin intr-o oarecare masura senzatiile pe care le traiam atunci, cand afara ploua - incet/apocaliptic/ultimativ/cu binecuvantare/ciobaneste/torential/chinuitor. Ploaia de vara, insa, isi multiplica de cateva ori aceste efecte asupra mea, dupa zile caniculare, in care doar praful domneste asemenea unui dictator feroce, lacom si fericit in a decolora nuantele, vine o ploaie si ca pensula unui pictor strengar restaureaza, improspateaza tabloul, culorile isi recapata viata si probabil asteapta urmatoarea ploaie.

Ploia e perceputa intotdeauna diferit, cel putin asa mi se pare, urbanul si rurarul s-au raportat fiecare in mod personal la acest fenomen meteorologic. Ce vreme nashpa, spune primul - Doamne, ce bine ca ploua! zice al doilea. Chiar si prezentatorii posturilor de radio au luat-o razna, cine stie, din cauza caldurii, anunta : vremea se va strica, urmeaza ploi pe arie extinsa. Oare asa sa fie? Suntem in iunie si orice ploaie e o binecuvantare, excluzand ipoteza unei calamitati. Stirea, in sine, citita la rece, nu e atat de convingatoare, dar tonul, intonatia prezentatorului tradeaza faptul ca si el se incadreaza in tagma celor - ce nashpa, ploua!

Efectul Kulesov (Alex Leo Serban - De ce vedem filme) spune ca, in Cinema, alaturarea momentelor prin montaj determina reactia spectatorului: experimentul facut cu celebrul actor Ivan Mosjukin - in care acesta, cu chipul absolut inexpresiv, era alternat in trei scene cu continut diferit - a demonstrat ca publicul "citeste" de fiecare data altceva pe un chip in functie de contiguitatea acestuia cu o secventa sau alta.

Copilaria petrecuta la tara presupune mult travaliu fizic, munca, efort, uneori pana la epuizare, dar daca intre timp vine o ploaie, ce se intampla? nu-i asa ca trebuie sa iei o pauza, nu ai cum sa umbli pe glod, ragazul obtinut, pana cand pamantul se usuca, este folosit pentru intremarea fortelor, iata de ce imi place mie ploaia. Ea, ploia, insemna pentru noi o gura de aer, in sfarsit ne mai trageam sufletul sau ne puteam juca in casa intre timp. Oficial, insa, ne justificam si noi bucuria prin ratiunile celor maturi - da va fi roada, da - o zi de vara face cat o luna de iarna, da - nu va mai fi seceta, dar in sinea noastra - DAAAA - am scapat de treaba!!!!!

Aureliu Busuioc invitat la Postul de radio Vocea Basarabiei (singurul post romanesc din Basarabia, dar care are o arie de emitere redusa) povesteste intamplarea:

(un dialog intre scriitor si vecina sa Agafita)

-Nu vreau cu românii, vreau cu ruşii, i-ar fi spus aceasta scriitorului.

- Da de ce?, a întrebat-o el.

-Apu la români dacă nu plăteai nalogul (trad. rusă-taxa) venea preceptorul şi îţi lua vaca, ori covorul de pe perete.

-Da de unde ştii tu astea, că eşti tânără?

-De la mama.

-Da mama ta unde e?, o întreabă Busuioc pe vecină.

-Apoi o murit de foame când o venit ruşii.

Situatie absurda, replcile femeii traduc idiotenia, ne - discernamantul, ca la noi la nimenea!

Troleibuzul 25, priviti acest filmulet/cantecel despre Chisinau si despre politica, despre cum sunt cantati politicienii, ar spune unii, eu ii contazic, mai degraba modalitate de asumarea a realitatii, interpretare postmodernista, vesela si ironica a unor tineri, care prin text, prin arta, cocheteaza cu lumea cotidianului sau poate ca isi asuma trecutul razand...

joi, 11 iunie 2009

avem bikini - 3 la leu

Chisinaul mi-a trezit dintotdeauna admiratie, lumea de acolo imi aparea aureolata, deschisa nenumaratelor oportunitati, nu gresesc cand afirm ca acest oras e de fapt un stat in stat. Cu toate acestea, vizitasem mai intai Bucurestiul, Brasovul, Iasiul, Constanta, dar pe taramul capitalei inca nu calcasem. Aceasta atractie poate fi justificata prin prisma evenimentelor care s-au petrecut acolo, pe care orasul le-a digerat linistit, cuminte, fara graba, dar totusi intr-un ritm corect si firesc. Fiind din sud, de prin zona Cahulului, Chisnaul parea departe, intangibil, neprimitor, usor arogant fata de restul populatiei basarabene, risipita prin alte colturi ale acestei provincii. Dar toate aceste lucruri, pana la momentul primei vizite, orasul e intr-adevar marisor insa puternic ruralizat, si cand zic asa, imi trec prin minte oamenii pe care i-am intalnit, imbracati anost, cu priviri triste, de parca petreceau pe cineva pe ultimul drum. Doar multimea de pe bulevardul Stefan cel Mare iti aduce aminte ca te afli intr-o capitala a unui stat european. Ultima vizita, de acum un an, mi-a infipt in creier expresiile pe care le-am auzit din gurile oamenilor. Sa treci pe la 10 dimineata si sa vezi in fata postei o tanara fata, cu parul cret valvoi, cu ochii pierduti rataciti, mai mult slaba, stigand - "avem aur, reducere 25 la suta", ca mai apoi, pe la 3 dupa-amiaza, sa o revezi, in acelasi loc, in aceeasi ipostaza, cu aceeasi privire fixa, strigand in continuare acelasi refren, este halucinant. Daca as fi fost un strain, un necunoscator al limbii romane, ce puteam eu intelege din expresia fetei, din intonatia cuvantarii, nimic altceva decat, ajutati-ma va rog, mor de foame, vreau si eu sa fac un ban! Ce forma de a cersi!
Piata centrala radiografiaza sincer realitatea acestui oras cu nume romanesc, oameni de toate varstele, vanzatori si cumparatori, babe intolite indiferent de anotim ce-ti ofera ciorapi si otrava pentru guzgani, tarakani (gandaci) "Avem di tati." Replica din titlul postarii a fost cea mai haioasa, tinand cont ca am auzit-o din gura unui baiat de vreo 20 de ani. Am vizitat orasul de cateva ori pana acum si de fiecare data periplul s-a incheiat pe Aleea Clasicilor, peisajul e "stricat" doar de Puskin, pozitionat strategic in fata tuturor scriitorilor, eclipsandu-i intr-un anume fel, dorit de anumiti indivizi, fideli vechii ideologii. Plimbandu-ma pe Alee ma simt acasa, liber si implinit. As vrea sa cunosc/identific si orasul vechi, daca mai exista asa ceva, sunt atras de ramasite, de urme, de semne, de indiicii, care odata desoperite, pot vorbi despre un trecut, pe care trebuie sa-l cunoastem si sa ni-l asumam.
Va invit sa cititi acest fragment si sa reflectati asupra lui:

Despre Chişinău: „Un oraş straniu. Poliţişti de optsprezece ani speriaţi, mergând în grupuri de trei, camarazi în land cruisere care considerau strada proprietatea lor, indivizii din faţa poştei care făceau negoţ cu impulsurile de pe cartelele de telefon, oameni încărcaţi cu vase, adolescenţi raşi în cap, în pantaloni largi, cu privirea fixată umil în pământ, de parcă încercau să fie un soi de gangsteri cu aparenţă de franciscani timizi, domnişoare cu pântecul gol pe tocuri inumane şi ezitante, care se plimbau pe strada principală ca pe un podium internaţional, urâţite de machiaje stridente, un amestec slavo-român de frumuseţe, masculi timizi în costume de estradă şi impresia că toţi vor să pară altceva, că imită propria reprezentare a unei lumi care se află în altă parte.” (pag. 157

Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag. Prefaţă şi traducere din limba polonă de Cristina Godun. Bucureşti, RAO, 2007

miercuri, 10 iunie 2009

reflectii de dimineata

Am inceput sa ma trezesc mai dimineata, adica pe la 8, sa nu va mire, tinand cont ca inainte faceam ochi pe la 10, imi beau ceaiul, nici nu mai stiu, din placere sau obisnuinta, nu pot bea cafea, ca stranut si parca intru in transa. ceaiul e o mostenire ruseasca, imi aduc aminte ca acasa, atunci cand eram mici, aveam si un samovar aurit, ti se facea sete doar privindu-l. Nu cred ca exista pe lumea asta alta licoare mai tentanta decat ceaiul, atatea plante, atatea gusturi, chiar si impotent poti deveni de la ceai, dar savoarea cu care bei o cana de ceai te ajuta sa depasesti si acest gand nastrusnic. Imi place ceaiul- ceai (chiar din planta numita ceai), ceaiul de romanita (musetel), de tei (tilleul), de macies, si cam din toate ierburile ce epuizeaza acest subiect, mai ca nu am scris ca ador si ceaiul de canepa sau de boz. Ar fi cel putin curios sa bei o cana de ceai din canepa, sa ai intre degete o tigara de canepa, la urma umei canepa poate fi chiar si mestecata, dar daca vrei sa-ti redescoperi copilaria, iti poti impleti si o coronita nevinovata din aceeasi iarba, aaa dar tabloul nu e suficient, mai ai nevoie si de umbra, asa ca iti construiesti o coliba tot din canepa, cu o masuta si un scaunel pe care canepa sa stea confortabil la uscat, iar tu ca un beduin(habar n-am daca la ei creste canepa) sa refelectezi la problemele grave ale umanitatii, la conditia muritorului, la soarta natiunilor, dar din cand in cand, sa nu uiti sa mai tragi cate un fum si cate un gatisor de ceai, asa pentru revigorarea spiritului.
Ceaiul, pentru cei ce nu stiu, este bautura bauturilor, licoarea vietii, graalul gastronomieii lichide (valeu!), piatra filosofala a posibilitatilor infinite, dar nu poti bea ceai pe inima goala, sa fie clar din capul locului, ca sa nu mai discutam degeaba, ca sa poti obtine aceste efecte ai avea nevoie si de ceva "crapat", niste salam taranesc de 22 ron, o paine galmopan, ca de vatra nu prea imi place, si cel mai important - niste "zgushionca", daca ai ceai, meniul poate fi foarte usor alcatuit si ai toate sansele din lume si chiar de pe glopul pamantesc sa savurezi si sa simti gustul CEAIULUI...

duminică, 7 iunie 2009

revenire

Am avut un scut concediu de odihna, pe care mi l-am petrecut muncind :) O saptamana acasa, in sat, acolo unde vesnicia s-a nascut (si unde, probabil isi va da si duhul - acest dicton blagian nu are nimic encomiastic, din contra). 6 zile in care am "batut stiubeile", adica am recoltat mierea de albini, o miere curata, alba si transparenta, dovada ca salcamul a fost mai bogat ca niciodata. Am inhatat si cateva ace, de fapt chiar mai multe, durerea nu mai e asa de mare, trecerea timpului ne face imuni. Imi ador satul doar pentru acest interval 15 aprilie - 15 iunie, cand nu trebuie sa mai visezi la paradis, iti dai pur si simplu seama (as scrie sama, ar fi etimologic :)) ca traiesti in el. In restul perioadelor, satul, oricat s-ar stradui, nu reuseste sa ma mai infioare, "nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc" la satul meu imi trece prin minte si alchimistul lui coelho (cartea e slabuta, dar nu pierzi nimic daca o citesti, macara de dragul simbolisticii). Comunistii nostri, desi declarau pompos ca au in buzunar mai multe voturi de aur ale opozitiei, nu au intrat in posesia niciunuia, asa ca la ALEGERI ANTICIPATE!!!!!!!!!!!!! M-a incercat un sentiment de mandrie, stiind ca opozitia nu ne-a tradat cum au facut-o altii cu 4 ani in urma, macar atat, chiar daca va pierde la anticipate, si-a pastrat obrazul curat! Ieri seara am privit o emisiune despre comunism, avant si decadere, si despre modul cum aceasta "himera" s-a fixat in glume, in bancuri, in vorbele de duh, in poante. Glumele relectau cu fidelitate realitatea acelor vremuri, iar tematica abordata era foarte variata, bancul devenise un canal de refulare, spunem glume si ne eliberam, scapam de frustrarea acumulata din pricina regimului. La ei, Europa de est, a cazut comunismul (acest craniu nu va mai surade), dar s-au stins si glumele, concomitent. Sa inteleg ca pe timpuri grele, oamenii sufera mai mult, dar si rad mai cu spor! Acum prin Basarabia circula expresia - "
vin' la mama sa te-mpusc", aluzie la "indemnul lu Zina"!

Daca oamenii ar fi ca albinile, la fel de harnici, inteligenti, punctuali, organizati si onesti, pan' la capat, viata noastra ar fi unsa cu miere si foarte dulce....