Mai toate evenimentele ultimilor 60-70 de ani au subminat ideea Marii Uniri. Paradoxal, nici ultimii 20 de ani, pretinşi democratici, nu au fost mai îngăduitori în privinţa acestui subiect. Suntem, de fapt, în faţa unei dileme. Ne asumăm ontologic evenimentul Marii Uniri? Sau uităm şi ne raportăm doar ca la un simplu fapt istoric? Unul printre atâtea altele. Unirea Basarabiei, consfinţită la 27 martie 1918, a fost rezultatul unei voinţe populare remarcabile şi a unor personalităţi politice providenţiale (Pan Halipa, Ion Inculeţ, Ion Pelivan), dând înălţime evenimentului. Atunci când vorbim despre Marea Unire nu putem neglija alte repere cronologice – anul 1600 (care anticipează Unirea, o face posibilă în mentalul românilor), 1812 (începutul tragediei Basarabiei), 1859 (Unirea Moldovei cu Ţara Românească), 1940 şi 1944 (cele două rapturi ale Basarabiei).
Aruncând o privire diacronică în istorie, ne mirăm că după 112 ani de dominaţie ţaristă Basarabia anului 1918 nu şi-a pierdut identitatea. A pune Marea Unire doar pe seama conjuncturii externe, dezmembrarea Imperiului Ţarist şi a celui Habsburgic, e o exagerare. Naţiunile trăiesc, uneori, şi momente de împlinire. Anul 1918 a fost, cu certitudine, unul din ele. Dacă nu ar fi existat Unirea din 27 martie, cei 200 de ani (1812-2012) nu ar mai fi lăsat nimic românesc în această provincie, ne-am fi ales cu o conştiinţă mutilată în totalitate, estropiată, azi măcar avem speranţa unei dezmeticiri.
Unirea românilor a reprezentat o întrerupere a genocidului cultural, o infuzie de elemente identitare, un fel de remediu medicamentos, menit să ne alunge amnezia, şi poate, fără să ştim, să ne pregătească pentru cei 45 de ani de rusificare. Dacă nu ar fi existat anul 1918, azi, eu, fraţii mei şi părinţii nu am fi redobândit cetăţenia română. Iată că istoria funcţionează reparatoriu, măcar şi parţial. După Marea Unire, în Basarabia a crescut substanţial numărul instituţiilor de învăţământ, e o realitate recunoscută chiar şi de ruşi, s-a petrecut ceea ce numim – alfabetizarea şi culturalizarea maselor. Dar, din păcate, basarabeanul nu a putut uita palma jandarmului român, a uitat însă foametea (i s-a spus că e un efect firesc al războiului), deportările („aşa am mai văzut şi noi lumea” – spuneau, neprihănit, unii deportaţi).
Independenţa Republicii Moldova este cea mai bună dovadă că acest teritoriu a fost ocupat în 1944. Străinii care ne-au scris istoria după cel de-al Doilea Război Mondial au marşat pe ideea unei naţiuni moldoveneşti distincte, iar Unirea românilor a fost discreditată programatic şi transformată într-un act de ocupaţie.
Astfel se vede Unirea românilor, ca de pe crupa unui deal, peste care se lasă perdele de ceaţă, fumurii, o privim trişti, exasperaţi, câteodată mândri şi orgolioşi, de cele mai multe ori resemnaţi, anonimi şi invizibili. Certaţi cu igiena memoriei.
Înţelegem că Unirea, în formula ei de atunci, aureolată, nu mai poate fi repetată, suntem conştienţi că am ratat şi modelul german. Ce ne mai rămâne? Calea Integrării în Comunitatea Europeană, într-o Europă Unită, fără graniţe. Acolo, Unirea s-ar înfăptui aproape firesc, dar până atunci trebuie să ne decidem asupra articolului 13 din Constituţie şi asupra numelui corect al Istoriei. Vrem sau nu, salvarea identităţii, reabilitarea importanţei actului Unirii ţin de limbă şi de istorie. Anul 1918 rămâne un reper major al împlinirii naţionale.
Pentru concursul - http://www.blog-pentru-basarabia.ro/ Unirea românilor văzută din Basarabia
