avem bikini - 3 la leu

Chisinaul mi-a trezit dintotdeauna admiratie, lumea de acolo imi aparea aureolata, deschisa nenumaratelor oportunitati, nu gresesc cand afirm ca acest oras e de fapt un stat in stat. Cu toate acestea, vizitasem mai intai Bucurestiul, Brasovul, Iasiul, Constanta, dar pe taramul capitalei inca nu calcasem. Aceasta atractie poate fi justificata prin prisma evenimentelor care s-au petrecut acolo, pe care orasul le-a digerat linistit, cuminte, fara graba, dar totusi intr-un ritm corect si firesc. Fiind din sud, de prin zona Cahulului, Chisnaul parea departe, intangibil, neprimitor, usor arogant fata de restul populatiei basarabene, risipita prin alte colturi ale acestei provincii. Dar toate aceste lucruri, pana la momentul primei vizite, orasul e intr-adevar marisor insa puternic ruralizat, si cand zic asa, imi trec prin minte oamenii pe care i-am intalnit, imbracati anost, cu priviri triste, de parca petreceau pe cineva pe ultimul drum. Doar multimea de pe bulevardul Stefan cel Mare iti aduce aminte ca te afli intr-o capitala a unui stat european. Ultima vizita, de acum un an, mi-a infipt in creier expresiile pe care le-am auzit din gurile oamenilor. Sa treci pe la 10 dimineata si sa vezi in fata postei o tanara fata, cu parul cret valvoi, cu ochii pierduti rataciti, mai mult slaba, stigand - "avem aur, reducere 25 la suta", ca mai apoi, pe la 3 dupa-amiaza, sa o revezi, in acelasi loc, in aceeasi ipostaza, cu aceeasi privire fixa, strigand in continuare acelasi refren, este halucinant. Daca as fi fost un strain, un necunoscator al limbii romane, ce puteam eu intelege din expresia fetei, din intonatia cuvantarii, nimic altceva decat, ajutati-ma va rog, mor de foame, vreau si eu sa fac un ban! Ce forma de a cersi!
Piata centrala radiografiaza sincer realitatea acestui oras cu nume romanesc, oameni de toate varstele, vanzatori si cumparatori, babe intolite indiferent de anotim ce-ti ofera ciorapi si otrava pentru guzgani, tarakani (gandaci) "Avem di tati." Replica din titlul postarii a fost cea mai haioasa, tinand cont ca am auzit-o din gura unui baiat de vreo 20 de ani. Am vizitat orasul de cateva ori pana acum si de fiecare data periplul s-a incheiat pe Aleea Clasicilor, peisajul e "stricat" doar de Puskin, pozitionat strategic in fata tuturor scriitorilor, eclipsandu-i intr-un anume fel, dorit de anumiti indivizi, fideli vechii ideologii. Plimbandu-ma pe Alee ma simt acasa, liber si implinit. As vrea sa cunosc/identific si orasul vechi, daca mai exista asa ceva, sunt atras de ramasite, de urme, de semne, de indiicii, care odata desoperite, pot vorbi despre un trecut, pe care trebuie sa-l cunoastem si sa ni-l asumam.
Va invit sa cititi acest fragment si sa reflectati asupra lui:

Despre Chişinău: „Un oraş straniu. Poliţişti de optsprezece ani speriaţi, mergând în grupuri de trei, camarazi în land cruisere care considerau strada proprietatea lor, indivizii din faţa poştei care făceau negoţ cu impulsurile de pe cartelele de telefon, oameni încărcaţi cu vase, adolescenţi raşi în cap, în pantaloni largi, cu privirea fixată umil în pământ, de parcă încercau să fie un soi de gangsteri cu aparenţă de franciscani timizi, domnişoare cu pântecul gol pe tocuri inumane şi ezitante, care se plimbau pe strada principală ca pe un podium internaţional, urâţite de machiaje stridente, un amestec slavo-român de frumuseţe, masculi timizi în costume de estradă şi impresia că toţi vor să pară altceva, că imită propria reprezentare a unei lumi care se află în altă parte.” (pag. 157

Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag. Prefaţă şi traducere din limba polonă de Cristina Godun. Bucureşti, RAO, 2007

reflectii de dimineata

Am inceput sa ma trezesc mai dimineata, adica pe la 8, sa nu va mire, tinand cont ca inainte faceam ochi pe la 10, imi beau ceaiul, nici nu mai stiu, din placere sau obisnuinta, nu pot bea cafea, ca stranut si parca intru in transa. ceaiul e o mostenire ruseasca, imi aduc aminte ca acasa, atunci cand eram mici, aveam si un samovar aurit, ti se facea sete doar privindu-l. Nu cred ca exista pe lumea asta alta licoare mai tentanta decat ceaiul, atatea plante, atatea gusturi, chiar si impotent poti deveni de la ceai, dar savoarea cu care bei o cana de ceai te ajuta sa depasesti si acest gand nastrusnic. Imi place ceaiul- ceai (chiar din planta numita ceai), ceaiul de romanita (musetel), de tei (tilleul), de macies, si cam din toate ierburile ce epuizeaza acest subiect, mai ca nu am scris ca ador si ceaiul de canepa sau de boz. Ar fi cel putin curios sa bei o cana de ceai din canepa, sa ai intre degete o tigara de canepa, la urma umei canepa poate fi chiar si mestecata, dar daca vrei sa-ti redescoperi copilaria, iti poti impleti si o coronita nevinovata din aceeasi iarba, aaa dar tabloul nu e suficient, mai ai nevoie si de umbra, asa ca iti construiesti o coliba tot din canepa, cu o masuta si un scaunel pe care canepa sa stea confortabil la uscat, iar tu ca un beduin(habar n-am daca la ei creste canepa) sa refelectezi la problemele grave ale umanitatii, la conditia muritorului, la soarta natiunilor, dar din cand in cand, sa nu uiti sa mai tragi cate un fum si cate un gatisor de ceai, asa pentru revigorarea spiritului.
Ceaiul, pentru cei ce nu stiu, este bautura bauturilor, licoarea vietii, graalul gastronomieii lichide (valeu!), piatra filosofala a posibilitatilor infinite, dar nu poti bea ceai pe inima goala, sa fie clar din capul locului, ca sa nu mai discutam degeaba, ca sa poti obtine aceste efecte ai avea nevoie si de ceva "crapat", niste salam taranesc de 22 ron, o paine galmopan, ca de vatra nu prea imi place, si cel mai important - niste "zgushionca", daca ai ceai, meniul poate fi foarte usor alcatuit si ai toate sansele din lume si chiar de pe glopul pamantesc sa savurezi si sa simti gustul CEAIULUI...

revenire

Am avut un scut concediu de odihna, pe care mi l-am petrecut muncind :) O saptamana acasa, in sat, acolo unde vesnicia s-a nascut (si unde, probabil isi va da si duhul - acest dicton blagian nu are nimic encomiastic, din contra). 6 zile in care am "batut stiubeile", adica am recoltat mierea de albini, o miere curata, alba si transparenta, dovada ca salcamul a fost mai bogat ca niciodata. Am inhatat si cateva ace, de fapt chiar mai multe, durerea nu mai e asa de mare, trecerea timpului ne face imuni. Imi ador satul doar pentru acest interval 15 aprilie - 15 iunie, cand nu trebuie sa mai visezi la paradis, iti dai pur si simplu seama (as scrie sama, ar fi etimologic :)) ca traiesti in el. In restul perioadelor, satul, oricat s-ar stradui, nu reuseste sa ma mai infioare, "nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc" la satul meu imi trece prin minte si alchimistul lui coelho (cartea e slabuta, dar nu pierzi nimic daca o citesti, macara de dragul simbolisticii). Comunistii nostri, desi declarau pompos ca au in buzunar mai multe voturi de aur ale opozitiei, nu au intrat in posesia niciunuia, asa ca la ALEGERI ANTICIPATE!!!!!!!!!!!!! M-a incercat un sentiment de mandrie, stiind ca opozitia nu ne-a tradat cum au facut-o altii cu 4 ani in urma, macar atat, chiar daca va pierde la anticipate, si-a pastrat obrazul curat! Ieri seara am privit o emisiune despre comunism, avant si decadere, si despre modul cum aceasta "himera" s-a fixat in glume, in bancuri, in vorbele de duh, in poante. Glumele relectau cu fidelitate realitatea acelor vremuri, iar tematica abordata era foarte variata, bancul devenise un canal de refulare, spunem glume si ne eliberam, scapam de frustrarea acumulata din pricina regimului. La ei, Europa de est, a cazut comunismul (acest craniu nu va mai surade), dar s-au stins si glumele, concomitent. Sa inteleg ca pe timpuri grele, oamenii sufera mai mult, dar si rad mai cu spor! Acum prin Basarabia circula expresia - "
vin' la mama sa te-mpusc", aluzie la "indemnul lu Zina"!

Daca oamenii ar fi ca albinile, la fel de harnici, inteligenti, punctuali, organizati si onesti, pan' la capat, viata noastra ar fi unsa cu miere si foarte dulce....

poze aprilie chisinau

discoteca se amana

Am privit acest filmulet cu deosebita placere, pentru ca vrem noi sau nu, totusi, exista un specific basarabean, al simplitatii, al spontaneitatii, al replicilor directe, la tinta, fara prea mult inconjur, si de ce nu al mirarii sincere. Poate ca acet "specific" nu vine decat dintr-o saracie materiala si dintr-o "indiferenta nobila" fata de traectul propriului nostru destin. Culturalizarea maselor e un deziderat greu de indeplinit intr-o societatea profund ruralizata. Filmuletul imi aduce aminte de expresiile cu care era "alintata" literatura romana din Basarabia - pamant al florilor de parloaga, - a 5-a roata la caruta literaturii romane. Filmul e scurt, doar putin peste 4 minute, dar te simti atat de acasa, cu un Sergiu Voloc, talentat si cu o fata suficient de convingatoare, reprezentativ pentru actuala (trecuta si probabil viitoarea) situatie social-culturala din iubita noastra Basarabie.

aaaa si inca ceva, cand iesiti, nu uitati sa puneti cheia sub "chetrishica" ...

muntele vrajit sau parabola existentei umane

Citesc in acest moment romanul lui Thomas Mann, stiu ca ar fi trebuit sa-l lecturez mai demult, recuperez insa, avem timp pentru toate, cine e Hans Castorp? fiecare din noi...
oricum, dupa Jocul cu margelele de sticla, Muntele e mult mai accesibil, relaxant, iti induce o stare de liniste si de impacare cu sine, esti pus in fata unei asteptari continue. nerabdator, am tras fugar cu ochiul pe pagina de final - Adio Hans Castorp, brav copil rasfatat al vietii! povestea ta s-a sfarsit.
personaj de hartie creat cu mult talent (geniu) de Th. Mann, sensibil, firav, cu o sanatate caduca, ezitant si totusi plin de viata, exact ca Oleg Iankovski in rolul sau din Nostalgia, ma pune pe ganduri, cu totii ne-am putea imbolnavii in orice clipa, bacilul bolii salasuieste in noi toti si abia asteapta sa-si intre in rol. si daca orice boala nu e decat manifestarea unei iubiri neimplinite.....

traim suspendati ca niste "hamsteri pe roata"..

A trecut o luna si mai bine de la evenimentele din 7 aprilie, cand primavara si-a scos mugurii identitatii cu lacomie si volupatate, de parca acest anotimp n-o mai fi calcat de mult timp prin Basarabia. E cea dintai primavara pe care am trait-o in noi insine si doar o coincidenta bizara, fugara, a facut ca afara lalelele sa-si deschida rosul petalelor (rosu ce nu are nimic a face cu comunismul, care incearca sa ne confiste si culorile, o fi si curcubeul comunist?, nu am vazut nici un curcubeu sa se lipseasca de rosu), cu firele de iarba, timide, de un verde crud, molatic (sunt iarba, mai simplu nu pot fi ..Gh. Vieru), cu mireasma inefabila, patrunzatoare a unei zile ce pare a fi una din cele 7 ale unui inceput primordial, sau chiar cu acea pasare aciuata in salciile din rapa, insistenta in cantatul ei, ca si cum ar vrea sa puna la incercare sensibilitatea fiecaruia din noi. Basarabia si vietile ei paralele sau poate lumi peste lumi amestecate la nimereala cu dibacia nevazatului, "pamant romanesc", "lacrima Romaniei", sunt sintagme pe care le-am auzit de multe ori, dar la care, totusi, revenim atunci cand edificiul nostru identitar e tinta unui cutremur provocat artificial...